Anticorpi anti microzomiali – LKM1

Anticorpi anti-LKM1

Ce este analiza

Analiza anticorpi anti-LKM1 detectează în ser anticorpii anti-microzomiali hepato-renali de tip 1 (LKM1, din engleză liver-kidney microsome type 1). Acești autoanticorpi sunt îndreptați împotriva unor antigene din microzomii celulelor hepatice și renale. Ei sunt markerul serologic al hepatitei autoimune de tip 2, cea mai frecventă formă de hepatită autoimună juvenilă.

Antigenul-țintă al anticorpilor anti-LKM1 este citocromul P450 2D6 (CYP2D6). Este o enzimă microzomală de 50 kDa din reticulul endoplasmatic al hepatocitelor, care participă la metabolizarea de fază I a substanțelor străine organismului, inclusiv a medicamentelor. Epitopii principali recunoscuți de anticorpi se află între aminoacizii 263 și 270 ai CYP2D6. Antigenul este exprimat și pe suprafața hepatocitelor, ceea ce sugerează că anticorpii ar putea avea un rol direct în producerea leziunilor hepatice. Metodele imunoenzimatice și de imunoblot cu antigen purificat sau recombinant detectează anticorpii anti-LKM1 cu acuratețe ridicată.

Hepatita autoimună

Hepatita autoimună este o boală cronică a ficatului, în care sistemul imunitar atacă celulele hepatice. Afectează mai ales femeile, dar poate apărea la orice vârstă și la ambele sexe. Se caracterizează prin:

• valori crescute ale imunoglobulinei G;
• prezența autoanticorpilor;
• leziuni inflamatorii specifice la biopsia hepatică;
• răspuns bun la tratamentul imunosupresor.

Debutul variază: poate fi asimptomatic, cu simptome nespecifice instalate lent sau, mai rar, acut și sever. Aproximativ o treime dintre pacienți au deja ciroză la diagnostic. Diagnosticul precoce este important. Cu tratament imunosupresor, supraviețuirea la 10 ani depășește 80–90%.

Hepatita autoimună are două tipuri:

Când apar anticorpii anti-LKM1

Anticorpii anti-LKM1 apar la:

• aproximativ 3% dintre adulții cu hepatită autoimună;
• 14–38% dintre copiii cu hepatită autoimună;
• 90% dintre pacienții cu hepatită autoimună de tip 2.

Au deci specificitate mare pentru această formă de boală. Prezența lor se asociază cu o evoluție mai severă. Titrul anticorpilor poate fi folosit pentru urmărirea activității bolii și a răspunsului la tratament.

Anticorpii anti-LKM1 sunt prezenți la 30–70% dintre pacienții cu hepatită autoimună de tip 2 care au și anticorpi anti-LC1. Ocazional, anticorpii anti-LKM1 au fost găsiți împreună cu anticorpii antinucleari (ANA).

Hepatita C

Până la 10% dintre pacienții cu hepatită cronică C dezvoltă anticorpi anti-LKM1 îndreptați împotriva aceluiași antigen, indiferent de genotipul viral. Acest lucru sugerează o reactivitate încrucișată, deși răspunsul față de epitopii principali este diferit. La pacienții italieni cu hepatită cronică C, alela HLA-DR7 a fost identificată ca factor de predispoziție genetică pentru apariția anticorpilor anti-LKM1.

Indicații

• Suspiciune clinică de hepatită autoimună activă:
  • hepatită acută sau cronică de cauză neprecizată;
  • disfuncție a ficatului transplantat.
• Pacienți cu hepatită cronică C tratați cu interferon alfa: un rezultat pozitiv semnalează riscul ca tratamentul să declanșeze sau să demaște o hepatită autoimună.
• Modificări ușoare, recent apărute, ale transaminazelor (TGO, TGP): aproximativ 25–34% dintre cazurile de hepatită autoimună sunt asimptomatice. Diagnosticul și tratamentul întârziate pot reduce supraviețuirea la 10 ani, comparativ cu formele severe tratate corespunzător.
• Evaluarea copiilor și tinerilor cu afectare hepatică neexplicată.

Analiza se completează cu:

• ANA, ASMA, anticorpi anti-LC1 și anticorpi anti-SLA/LP, sau, într-o singură determinare, cu panelul hepatită autoimună – blot;
• imunoglobulina G și electroforeza proteinelor serice;
• TGO, TGP și bilirubina totală;
• markerii hepatitelor virale: antigenul HBs și anticorpii anti-HCV.

Mai multe informații găsiți în articolul despre analizele pentru ficat.

Pregătirea pacientului

Recoltarea se poate face à jeun (pe nemâncate) sau după masă.

Menționați laboratorului dacă aveți hepatită C, dacă urmați tratament cu interferon sau tratament imunosupresor și dacă ați avut un transplant hepatic.

Recoltare

Metodă

ELISA, cu citocrom P450 ca antigen.

Valori de referință

Interpretarea rezultatelor

Rezultat pozitiv. Susține diagnosticul de hepatită autoimună de tip 2, în contextul unor modificări clinice și histologice compatibile. Diagnosticul de hepatită autoimună ia în calcul împreună mai multe elemente:

• autoanticorpii;
• nivelul imunoglobulinei G;
• aspectul biopsiei hepatice;
• excluderea hepatitelor virale.

Rezultat echivoc. Se recomandă repetarea testului și corelarea cu ceilalți autoanticorpi hepatici.

Rezultat pozitiv la un pacient cu hepatită cronică C. Poate reflecta reactivitatea încrucișată descrisă în hepatita C. Înainte de tratamentul cu interferon alfa, un rezultat pozitiv indică riscul de declanșare a unei hepatite autoimune.

Monitorizare. Titrul anticorpilor anti-LKM1 poate fi urmărit în timp, pentru aprecierea activității bolii și a răspunsului la tratament.

Limite și interferențe

• Un rezultat negativ nu exclude hepatita autoimună. O parte dintre pacienți au alți autoanticorpi (ANA, ASMA, anti-LC1, anti-SLA/LP).
• Rezultatul se interpretează împreună cu tabloul clinic, cu analizele hepatice și cu markerii hepatitelor virale.
• Probele intens hemolizate, lipemice sau puternic contaminate bacterian nu se lucrează. Decongelarea și recongelarea serului trebuie evitate.

Bibliografie

1. Cançado EL, Abrantes-Lemos CP, Terrabuio DR. The importance of autoantibody detection in autoimmune hepatitis. Front Immunol. 2015;6:222. doi: 10.3389/fimmu.2015.00222
2. Gatselis NK, Zachou K, Koukoulis GK, Dalekos GN. Autoimmune hepatitis, one disease with many faces: etiopathogenetic, clinico-laboratory and histological characteristics. World J Gastroenterol. 2015;21(1):60–83.
3. Mayo Clinic Laboratories. Liver/Kidney Microsome Type 1 Antibodies, Serum (test LKM).