Coxiella burnetii – serologie

Coxiella burnetii – serologie (febra Q)

Ce este serologia Coxiella burnetii

Coxiella burnetii este bacteria care produce febra Q, o zoonoză (boală transmisă de la animale la om) răspândită în toată lumea.

• Caracteristici: este o bacterie Gram-negativă de dimensiuni mici, care trăiește numai în interiorul celulelor.
• Clasificare: a fost inclusă inițial printre rickettsii. Studiile moleculare au arătat că este înrudită cu Legionella, iar astăzi aparține ordinului Legionellales.
• Rezistența în mediu: rezistă la căldură, la dezinfectanți și la uscăciune și poate supraviețui luni întregi în praf și în fecale. Este foarte contagioasă.

Cum se transmite:

• principalele surse sunt rumegătoarele: oi, capre, bovine. Bacteria se elimină în cantități mari în placentă, lichidele de la fătare, lapte, urină și fecale. Pisicile care fată au fost și ele implicate în focare;
• principala cale de infectare este inhalarea aerosolilor sau a prafului contaminat, care pot fi purtați de vânt la distanțe mari;
• mai rar: consumul de lapte nepasteurizat și de produse din lapte crud, mai ales brânză de capră;
• excepțional, de la om la om: transmitere sexuală, transplacentară, prin transfuzii sau transplant de măduvă;
• căpușele întrețin bacteria în natură, dar nu au un rol important în infectarea omului.

Cine este expus. Cel mai mare risc îl au:

• crescătorii de animale și fermierii;
• medicii veterinari;
• lucrătorii din abatoare și din industria laptelui și a cărnii;
• cercetătorii care lucrează cu animale.

Au fost descrise focare mari în Olanda și focare mai mici în Franța, Germania, Spania și Italia.

Febra Q acută:

• cine face simptome: aproximativ jumătate dintre persoanele infectate nu au simptome;
• incubația: simptomele apar de obicei la 2–3 săptămâni de la expunere;
• debutul: brusc, cu febră până la 40 °C, care durează de la o săptămână la peste 3 săptămâni, plus cefalee, frisoane, transpirații, dureri musculare și lipsa poftei de mâncare;
• manifestările: tuse seacă și pneumonie interstițială, iar uneori hepatită asemănătoare unei hepatite virale;
• după boală: până la 20% dintre pacienți dezvoltă un sindrom de oboseală persistentă;
• în sarcină: crește riscul de avort spontan și naștere prematură.

Febra Q cronică (persistentă):

• apare la mai puțin de 5% dintre pacienți, la săptămâni sau chiar ani după infecție;
• se manifestă mai ales ca endocardită cu hemoculturi negative, de obicei pe valva aortică, sau ca hepatită cronică granulomatoasă. Uneori apar osteomielită sau fibroză pulmonară;
• riscul este crescut la persoanele cu boli ale valvelor inimii, proteze valvulare sau vasculare, anevrisme arteriale, la gravide și la persoanele cu imunitate scăzută. Aproximativ 40% dintre pacienții cu febră Q acută și boală valvulară dezvoltă endocardită;
• netratată, endocardita din febra Q este întotdeauna fatală. Cu tratament adecvat, mortalitatea scade sub 5%.

Anticorpii de fază I și fază II. Lipopolizaharidul din peretele bacteriei își modifică structura în cursul infecției (variație de fază). De aceea se formează anticorpi față de două forme antigenice:

• faza II: anticorpii apar primii și predomină în infecția acută;
• faza I: anticorpii cresc mai târziu și predomină în infecția cronică.

Raportul dintre ei ajută la deosebirea infecției acute de cea cronică.

Indicații

• Febra prelungită de cauză necunoscută, cu sau fără pneumonie sau hepatită, la persoane expuse la animale (fermieri, crescători, veterinari, lucrători în abatoare) sau după consum de lapte crud.
• Pneumonia atipică, mai ales în context epidemiologic sugestiv.
• Hepatita cu transaminaze crescute, după excluderea cauzelor virale.
• Endocardita cu hemoculturi negative, mai ales la pacienți cu boală valvulară sau proteze, alături de serologia Bartonella.
• Diagnosticul diferențial cu alte zoonoze și infecții similare: bruceloza, legioneloza.
• Urmărirea serologică după o febră Q acută, timp de 2 ani, la pacienții cu risc de formă cronică: boală valvulară, proteze vasculare, sarcină, imunosupresie.
• Monitorizarea tratamentului în febra Q cronică.

Pregătirea pacientului

• Nu este necesară o pregătire specială. Recomandările generale sunt în pregătirea pentru recoltarea de sânge.
• Menționați laboratorului:
  • data debutului simptomelor;
  • expunerea la animale sau consumul de lapte nepasteurizat;
  • bolile valvulare sau protezele;
  • sarcina;
  • tratamentul antibiotic început (de exemplu doxiciclină).

Recoltare

Metodă

Imunofluorescență indirectă (IFT). Se determină separat anticorpii IgG și IgM față de antigenele de fază I și de fază II. Rezultatele se raportează ca titru. Imunofluorescența indirectă este metoda de referință pentru serologia febrei Q.

Valori de referință

Interpretarea rezultatelor

Cinetica anticorpilor:

• IgM apar spre sfârșitul primei săptămâni de boală. Anticorpii IgM anti-fază II ating maximul în jurul săptămânii a 3-a și scad la valori mici până în săptămâna a 14-a. IgM anti-fază I au o evoluție asemănătoare, cu titruri mai mici;
• IgG apar aproximativ odată cu IgM. Anticorpii IgG anti-fază II ating maximul în jurul săptămânii a 8-a și pot persista peste un an. IgG anti-fază I au o evoluție asemănătoare, cu titruri mai mici, și pot deveni detectabili doar în convalescență;
• titrurile tipice în febra Q: IgG de cel puțin 1:128 față de ambele faze și IgM de cel puțin 1:64.

Raportul dintre faze:

Diagnosticul febrei Q acute. Cea mai bună dovadă este creșterea de cel puțin 4 ori a titrului IgG anti-fază II între două probe:

• prima probă se recoltează cât mai devreme, ideal în prima săptămână de boală;
• a doua se recoltează la 3–6 săptămâni după prima.

O singură probă este greu de interpretat.

Diagnosticul febrei Q cronice. Se bazează pe un titru IgG anti-fază I de cel puțin 1:1024, împreună cu un focar persistent de infecție identificat, de exemplu o endocardită sau o infecție vasculară. Se confirmă prin ecocardiografie și, la nevoie, prin PCR sau examinarea țesutului de la locul infecției.

Rezultat negativ. Face puțin probabilă infecția, cu o excepție: în primele 2 săptămâni de boală, anticorpii pot lipsi. Dacă suspiciunea persistă, testul se repetă după 2–3 săptămâni.

• În faza precoce, diagnosticul se poate face prin PCR din sânge, cel mai sensibil în prima săptămână de boală și înainte de antibiotic.
• Tratamentul nu se amână în așteptarea rezultatelor: medicul îl poate începe pe baza suspiciunii clinice.

Investigații asociate care susțin diagnosticul:

• hemoleucograma: trombocite scăzute, leucocite normale;
• TGO și TGP crescute;
• VSH și CRP, pentru inflamație.

Laboratorul oferă separat și anticorpii IgG de fază II și anticorpii IgM de fază II.

Limite și interferențe

• Probele recoltate foarte devreme pot fi negative. Se recomandă repetarea după 2–3 săptămâni sau testarea în pereche, la 3–6 săptămâni.
• Anticorpii IgM sunt mai puțin specifici decât IgG, pot da rezultate fals pozitive și pot persista luni de zile. Se interpretează întotdeauna împreună cu IgG.
• Titrurile mici (sub 1:256) pot persista mult timp după vindecare.
• Persoanele expuse profesional pot avea anticorpi din infecții vechi: aproximativ 3% dintre adulții sănătoși din SUA și până la 20% dintre veterinari sau crescători.
• Tratamentul antibiotic început precoce scade sensibilitatea PCR, dar nu împiedică apariția anticorpilor.
• Diferențele între metode. Titrurile depind de laborator și de metodă. Monitorizarea se face în același laborator.

Bibliografie

1. Centers for Disease Control and Prevention. Clinical Testing and Diagnosis for Q Fever [online]. Accesat la 26.10.2026.
2. Petri WA Jr. Q Fever. MSD Manual Professional Version [online]. Revizuire completă iunie 2026, actualizat septembrie 2026. Accesat la 26.10.2026.
3. Mayo Clinic Laboratories. Q Fever IgM and IgG, Titer, Serum (QFP). Test Catalog [online]. Accesat la 26.10.2026.
4. Cleveland KO. Q Fever. Medscape [online]. Actualizat 17 august 2015. Accesat la 26.10.2026.
5. Woldehiwet Z. Q fever (coxiellosis): epidemiology and pathogenesis. Res Vet Sci. 2004;77(2):93-100 (rezumat).