Legionella pneumophila – serologie

Legionella pneumophila – serologie

Ce este serologia Legionella pneumophila

Legionella pneumophila este o bacterie gram-negativă cu localizare intracelulară facultativă, prezentă în mediile de apă dulce și în instalațiile create de om: rețele de apă caldă, turnuri de răcire, sisteme de aer condiționat, umidificatoare. Infecția se dobândește prin inhalarea de aerosoli contaminați, fără transmitere interumană.

Boala poate apărea sporadic, ca pneumonie comunitară, sau în epidemii cu sursă comună, și afectează atât persoane imunocompetente, cât și persoane cu factori de risc: vârstă peste 50 de ani, fumat, boli pulmonare cronice, imunodepresie, corticoterapie, spitalizare.

Legioneloza cuprinde trei forme: boala legionarilor, forma pneumonică, cu tuse, dispnee, febră, mialgii, cefalee și, frecvent, diaree, greață și confuzie, cu simptome care apar de regulă la 2–14 zile de la expunere; febra Pontiac, formă ușoară, pseudogripală, autolimitată, întâlnită mai ales la persoanele sănătoase; și infecția extrapulmonară, rară. Aproximativ 85% dintre cazurile documentate de legioneloză sunt produse de Legionella pneumophila, iar serogrupul 1 este responsabil de aproximativ 80–85% dintre acestea.

Diagnosticul de certitudine se bazează pe metode directe: cultura din prelevate respiratorii inferioare pe mediu special BCYE, testarea moleculară și detectarea antigenului în urină. Colorația prin imunofluorescență directă are sensibilitate mică și variabilă.

Serologia ocupă un loc secundar în diagnostic. Ea evidențiază anticorpii formați ca răspuns la infecție, dar nu diferențiază infecția acută de expunerea anterioară și, mai ales, apare tardiv: anticorpii detectabili se dezvoltă în 4–8 săptămâni de la debut, uneori mai mult. Din acest motiv, serologia este în esență un instrument retrospectiv și epidemiologic, util în investigarea focarelor și în studiile de seroprevalență, nu în decizia terapeutică la patul bolnavului.

Metoda folosită este imunoenzimatică (ELISA), cu determinarea anticorpilor de tip IgG, IgM și IgA față de serogrupurile 1–6 ale L. pneumophila. Antigenele folosite pot fi comune mai multor serogrupuri, astfel încât testul nu permite identificarea serogrupului sau a speciei care a produs infecția.

Indicații

• investigarea retrospectivă a unei pneumonii suspecte de legioneloză, la care metodele directe nu au fost efectuate la timp sau au fost negative;
• investigarea epidemiologică a unui focar de legioneloză, pe seruri perechi;
• studii de seroprevalență și evaluarea expunerii profesionale la aerosoli de apă contaminată;
• documentarea unei expuneri anterioare la Legionella pneumophila.

Recoltare

Metodă

Imunoenzimatică (ELISA), cu detectarea anticorpilor IgG, IgM și IgA față de Legionella pneumophila serogrupurile 1–6.

Valori de referință

Negativ.

Interpretarea rezultatelor

Rezultat negativ înseamnă că anticorpii IgG, IgM și IgA față de serogrupurile 1–6 ale L. pneumophila nu au fost detectați. Un rezultat negativ nu exclude legioneloza, din următoarele motive:

• răspunsul umoral detectabil se poate dezvolta abia după 4–8 săptămâni de la debut;
• nivelurile de anticorpi pot scădea sub limita de detecție în decurs de o lună de la infecție;
• antibioterapia precoce poate suprima răspunsul umoral;
• unele persoane nu dezvoltă niciodată anticorpi peste limita de detecție a metodei.

Rezultat pozitiv indică formarea de anticorpi față de L. pneumophila și sugerează contactul cu bacteria, fără a preciza momentul infecției. Un rezultat pozitiv izolat, dintr-o singură probă, nu permite diagnosticul de legioneloză acută. IgG pozitiv indică expunere imunologică la un moment nedeterminat. IgM pozitiv este mai sugestiv pentru o infecție recentă, dar are valoare limitată: IgM pot persista luni de zile după episodul acut și sunt responsabili de o parte importantă a reacțiilor fals pozitive.

Criteriul serologic de infecție îl reprezintă seroconversia — trecerea de la negativ la pozitiv — sau creșterea semnificativă a nivelului de anticorpi între cele două probe perechi, prelucrate în paralel, în aceeași serie de lucru.

Conduita în suspiciunea de legioneloză acută: investigațiile de primă intenție sunt antigenul urinar și cultura sau testarea moleculară din prelevate respiratorii inferioare, efectuate împreună. Serologia nu se folosește pentru decizia de tratament și nu întârzie inițierea antibioterapiei.

Raportare: legioneloza este boală transmisibilă cu declarare obligatorie; un caz confirmat necesită anchetă epidemiologică pentru identificarea sursei.

Limite și interferențe

• Serologia nu diferențiază infecția acută de cea din antecedente și nu este utilă pentru decizia terapeutică la pacientul acut.
• Un singur rezultat pozitiv nu are valoare diagnostică; este necesară testarea în dinamică, pe seruri perechi.
• Testul nu permite identificarea serogrupului sau a speciei implicate, deoarece antigenele folosite sunt comune mai multor serogrupuri.
• Reacțiile încrucișate sunt relativ frecvente și pot determina rezultate fals pozitive: anticorpi generați de infecții cu Pseudomonas aeruginosa, specii de Rickettsia, Coxiella burnetii, specii de Bacteroides, specii de Haemophilus, Citrobacter freundii și Campylobacter jejuni.
• Probele hemolizate, lipemice, icterice, contaminate bacterian sau inactivate termic pot da rezultate fals pozitive și se resping.
• Sensibilitatea și specificitatea diferă între metode; rezultatele obținute prin ELISA nu sunt comparabile cu titrurile obținute prin imunofluorescență indirectă.