Osmolalitate serica

Osmolalitate serică

Ce este osmolalitatea serică

Osmolalitatea serică reprezintă concentrația totală a particulelor dizolvate (osmoli) din ser, raportată la un kilogram de apă. Se exprimă în mOsm/kg H₂O.

Termenul apropiat „osmolaritate" exprimă aceeași concentrație raportată la un litru de soluție (mOsm/L). În laborator se măsoară osmolalitatea, iar osmolaritatea se calculează din valorile sodiului, glucozei și ureei.

Osmolalitatea depinde de numărul de particule dizolvate, nu de mărimea lor:

• 1 mmol de glucoză, care nu disociază, produce 1 mOsm.
• 1 mmol de clorură de sodiu, care disociază în doi ioni (Na⁺ și Cl⁻), produce circa 2 mOsm.

Sodiul și anionii care îl însoțesc (clor, bicarbonat), împreună cu glucoza și ureea, reprezintă peste 95% din osmolalitatea serului. Proteinele, deși au masă mare, contribuie foarte puțin, deoarece concentrația lor molară este mică (albumina, circa 0,6 mmol/L). Unele substanțe exogene prezente în sânge în cantitate mare pot crește semnificativ osmolalitatea: etanolul, metanolul, etilenglicolul, izopropanolul, manitolul.

Osmoli eficienți și ineficienți (tonicitate). Nu toate particulele au același efect asupra celulelor:

• Osmolii eficienți (sodiu, glucoză în absența insulinei, manitol) nu traversează liber membrana celulară. Ei creează gradiente osmotice și mută apa între celule și spațiul extracelular.
• Osmolii ineficienți (uree, etanol) traversează liber membranele. Cresc osmolalitatea măsurată, dar nu deplasează apa din celule.

Din acest motiv, o osmolalitate crescută prin uree (în insuficiența renală) nu deshidratează celulele, în timp ce una crescută prin sodiu sau glucoză o face.

Reglarea osmolalității. Osmolalitatea este menținută în limite foarte strânse prin două mecanisme:

• Hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina). Este eliberat de neurohipofiză la creșteri ale osmolalității de doar 1–2%. Acționează asupra tubilor colectori renali, unde crește reabsorbția apei prin canalele de aquaporină-2.
• Setea. Se declanșează când osmolalitatea depășește circa 290–295 mOsm/kg H₂O. Aportul de apă corectează deficitul, atâta timp cât persoana are acces la lichide și mecanismul setei este intact.

Tulburările osmolalității mută apa între celule și spațiul extracelular. Rezultatul este fie edem celular (în hipoosmolalitate), fie deshidratare celulară (în hiperosmolalitate). Creierul este organul cel mai sensibil. Manifestările clinice depind de viteza cu care se instalează tulburarea:

• letargie, confuzie, oboseală
• delir, convulsii, comă

O scădere lentă a osmolalității cu 60–80 mOsm/kg H₂O poate fi bine tolerată. O creștere rapidă cu 40–60 mOsm/kg H₂O, prin pierdere de apă sau acumulare de sodiu sau glucoză, poate produce comă și deces.

Indicații

• Evaluarea hiponatremiei: diferențierea hiponatremiei adevărate (hipotone) de pseudohiponatremie și de hiponatremia produsă de hiperglicemie sau manitol
• Suspiciune de sindrom de secreție inadecvată de ADH (SIADH), împreună cu osmolalitatea și sodiul urinar
• Evaluarea hipernatremiei și a stării de hidratare
• Poliurie și polidipsie: diagnosticul diferențial dintre diabetul insipid central, diabetul insipid nefrogen și polidipsia primară, inclusiv în cadrul testului de restricție hidrică
• Suspiciune de intoxicație cu alcooli toxici (metanol, etilenglicol, izopropanol), prin calcularea gap-ului osmolar
• Pacienți comatoși sau cu tulburări de conștiență de cauză neprecizată
• Monitorizarea tratamentului cu manitol sau soluții saline hipertone, de exemplu în edemul cerebral
• Monitorizarea stării hiperglicemice hiperosmolare din diabetul zaharat

Recoltare