Hemoglobina glicată/glicozilată(HbA1c)

Ce este hemoglobina glicată/glicozilată(HbA1c)

Hemoglobina glicată (HbA1c) este fracțiunea de hemoglobină din eritrocite de care s-a atașat ireversibil glucoza. Procentul ei reflectă glicemia medie din ultimele 2–3 luni, adică durata medie de viață a eritrocitelor.

Glicemia arată nivelul glucozei doar în momentul recoltării. HbA1c oferă o imagine retrospectivă a controlului glicemic, independentă de ritmul circadian, de alimentația din ziua respectivă și de variațiile de moment ale glucozei.

Cum se formează. Glicarea este atașarea neenzimatică a glucozei la hemoglobină și are loc în două etape:

1. Glucoza se leagă de o grupare amino liberă a hemoglobinei și formează o bază Schiff (aldimină). Aceasta este instabilă și reversibilă și poartă numele de fracțiunea labilă.
2. Prin rearanjare Amadori, aldimina se transformă într-o cetoamină stabilă, ireversibilă.

Conform definiției IFCC, HbA1c este hemoglobina glicată ireversibil la valina N-terminală a unuia sau a ambelor lanțuri β. Termenul corect este „hemoglobină glicată". Termenul vechi „glicozilată" descrie o reacție chimică diferită, enzimatică.

Cu cât glicemia medie a fost mai mare în ultimele luni, cu atât procentul de HbA1c este mai mare. Contribuția glicemiilor nu este egală: circa 50% din HbA1c reflectă glicemiile din ultimele 30 de zile.

Importanță clinică. Studiile DCCT (diabet zaharat tip 1) și UKPDS (diabet zaharat tip 2) au demonstrat că scăderea HbA1c prin control glicemic intensiv reduce semnificativ riscul complicațiilor diabetului: retinopatie, nefropatie, neuropatie și, pe termen lung, complicații cardiovasculare. Pe baza acestor studii s-au stabilit țintele terapeutice exprimate în HbA1c.

Standardizare. Rezultatele sunt comparabile cu cele din studiile clinice doar dacă metoda este standardizată. Metodele certificate NGSP (National Glycohemoglobin Standardization Program) sunt trasabile la metoda de referință din studiul DCCT și raportează rezultatul în procente (%). Metodele standardizate IFCC raportează în mmol/mol.

Glicemia medie estimată (eAG)

Relația dintre HbA1c și glicemia medie estimată a fost stabilită în studiul ADAG (2008):

eAG (mg/dL) = 28,7 × HbA1c (%) − 46,7

Indicații

• Diagnosticul diabetului zaharat și al prediabetului, la adulți și copii, cu excepțiile de la Limite
• Monitorizarea controlului glicemic la pacienții cu diabet zaharat de tip 1 și tip 2
• Evaluarea eficienței tratamentului și ajustarea lui: dietă, antidiabetice orale, agoniști GLP-1, insulină
• Estimarea riscului de complicații cronice ale diabetului
• Screening la persoanele cu risc crescut de diabet: supraponderalitate sau obezitate, istoric familial, hipertensiune arterială, dislipidemie, diabet gestațional în antecedente, sindromul ovarelor polichistice, vârsta peste 35 de ani
• Evaluarea controlului glicemic înainte de sarcină la femeile cu diabet cunoscut

Frecvența testării la pacienții cu diabet:

• cel puțin de 2 ori pe an, la pacienții cu control glicemic stabil, care ating ținta
• la fiecare 3 luni, la pacienții care nu ating ținta sau după modificarea tratamentului
• mai frecvent (lunar), în sarcină, la femeile cu diabet preexistent

Recoltare

Metodă

Metoda folosită este cromatografia de lichide de înaltă performanță (HPLC) prin schimb de cationi.

Proba de sânge integral este hemolizată, iar fracțiunile de hemoglobină sunt separate pe o coloană cromatografică în funcție de sarcina lor electrică. Fiecare fracțiune (HbA1a, HbA1b, HbF, HbA1c labilă, HbA1c stabilă, HbA0) este detectată fotometric la ieșirea din coloană. HbA1c se calculează ca procent din hemoglobina totală.

Avantajele HPLC:

• Separă fracțiunea labilă (baza Schiff) de HbA1c stabilă, deci rezultatul nu este influențat de variațiile glicemiei din momentul recoltării.
• Separă hemoglobina carbamilată (la pacienții cu uremie) și hemoglobina acetilată (după doze mari de aspirină).
• Cromatograma poate semnala prezența unor variante de hemoglobină (HbS, HbC, HbD, HbE) sau a unei HbF crescute, pe care alte metode nu le evidențiază.

Valori de referință

Transformarea unităților de măsură:

• HbA1c (mmol/mol, IFCC) = [HbA1c (%) − 2,15] × 10,929
• HbA1c (%, NGSP) = HbA1c (mmol/mol) × 0,0915 + 2,15

Interpretarea rezultatelor

Criterii de diagnostic (Asociația Americană de Diabet, ADA):

La un pacient fără simptome, diagnosticul de diabet necesită confirmarea printr-un al doilea test: o nouă determinare HbA1c sau glicemia à jeun ori testul de toleranță la glucoză. La pacienții cu simptome clasice de hiperglicemie (sete, poliurie, scădere în greutate) și glicemie ≥ 200 mg/dL, diagnosticul este stabilit fără confirmare.

Monitorizare (pacienți cu diabet cunoscut):

• Ținta generală pentru majoritatea adulților cu diabet este HbA1c < 7%.
• Țintele se individualizează. O țintă mai strictă (< 6,5%) se poate stabili la pacienții tineri, cu diabet recent diagnosticat și fără risc de hipoglicemie. O țintă mai lejeră (< 8%) se poate stabili la vârstnici, la pacienții cu hipoglicemii frecvente, cu complicații avansate sau cu speranță de viață redusă.
• În sarcină, la femeile cu diabet preexistent, ținta este de regulă < 6–6,5%, dacă se poate obține fără hipoglicemii.

HbA1c crește la pacienții cu diabet necontrolat sau nou diagnosticat și poate depăși 15–20% în dezechilibrele severe. După intensificarea tratamentului, HbA1c scade treptat, pe parcursul a 2–3 luni, pe măsură ce eritrocitele vechi sunt înlocuite de eritrocite noi, cu hemoglobină mai puțin glicată. De aceea, efectul unei modificări de tratament se evaluează corect după circa 3 luni.

Limite și interferențe

HbA1c nu reflectă corect glicemia medie în condițiile care modifică durata de viață a eritrocitelor. În aceste situații, diagnosticul și monitorizarea se bazează pe glicemie și, eventual, pe fructozamină sau monitorizarea continuă a glucozei.