Magneziu urinar

Ce este magneziul urinar

Magneziul este al doilea cation intracelular ca abundență și cofactor pentru peste 300 de sisteme enzimatice, fiind implicat în metabolismul energetic, sinteza proteinelor și a acizilor nucleici, conducerea neuromusculară și stabilitatea electrică a miocardului.

Rinichiul este organul care controlează balanța magneziului în organism. În mod normal, aproximativ 95% din magneziul filtrat glomerular este reabsorbit tubular, cea mai mare parte (circa 70%) în porțiunea ascendentă groasă a ansei Henle, restul în tubul contort proximal și în tubul distal. Excreția urinară de magneziu ajustează nivelul seric în funcție de aportul alimentar.

Reabsorbția tubulară a magneziului este influențată de parathormon, care o stimulează, magneziul concurând însă cu calciul pentru aceleași mecanisme de transport: creșterea reabsorbției calciului inhibă competitiv reabsorbția magneziului. Hipercalcemia, hipofosfatemia și acidoza metabolică inhibă reabsorbția tubulară a magneziului și cresc eliminarea urinară. În insuficiența renală, magneziul este reținut, cu creșterea nivelului seric și scăderea excreției urinare.

Determinarea magneziului urinar are valoare diagnostică mai ales atunci când este interpretată împreună cu magneziul seric: la un pacient cu hipomagneziemie, o excreție urinară scăzută arată că rinichiul reține corect magneziul și orientează spre un aport insuficient sau spre pierderi digestive, în timp ce o excreție urinară normală sau crescută, inadecvată față de nivelul seric scăzut, indică o pierdere renală de magneziu.

Indicații

• investigarea statusului electrolitic;
• stabilirea cauzei unui nivel seric anormal de magneziu (scăzut sau crescut);
• diagnosticul diferențial al hipomagneziemiei: pierdere renală versus aport insuficient sau pierdere digestivă;
• investigarea nefrolitiazei;
• monitorizarea pacienților tratați cu diuretice, aminoglicozide, cisplatin, ciclosporină, amfotericină B;
• evaluarea pacienților cu transplant renal aflați sub tratament imunosupresor;
• suspiciunea de tubulopatii cu pierdere de magneziu (sindrom Bartter, sindrom Gitelman);
• evaluarea pacienților cu alcoolism cronic, malabsorbție sau nutriție parenterală prelungită.

Recoltare

Metodă

Spectrofotometrică (colorimetrică).

Valori de referință

72,9–121,5 mg/24 ore (3,00–5,00 mmol/24 ore).

Limita de detecție: 0,03 mmol/L (0,07 mg/dL).

Transformarea unităților de măsură:

• mmol/L × 2,43 = mg/dL
• mg/dL × 0,411 = mmol/L
• mEq/L × 0,5 = mmol/L
• mEq/L × 1,2 = mg/dL

Interpretarea rezultatelor

Valori crescute:

• sindrom Bartter, sindrom Gitelman;
• boli renale cu pierderi excesive de magneziu: glomerulonefrită cronică, pielonefrită cronică, acidoză tubulară renală, faza diuretică a necrozei tubulare acute, diureza postobstructivă;
• hiperaldosteronism;
• pacienți cu transplant renal aflați sub tratament imunosupresor;
• hipercalcemie, hipofosfatemie, acidoză metabolică;
• diabet zaharat dezechilibrat, cu diureză osmotică;
• tratament cu diuretice, aminoglicozide, cisplatin, ciclosporină, amfotericină B;
• aport excesiv de magneziu (suplimente, antiacide, laxative).

Valori scăzute:

• aport alimentar insuficient;
• malabsorbție, diaree cronică, rezecții intestinale;
• alcoolism cronic cu malnutriție;
• nutriție parenterală prelungită fără supliment de magneziu;
• insuficiență renală cronică;
• hipoparatiroidism;
• boala Addison.

Regula de interpretare: la un pacient cu magneziu seric scăzut, un magneziu urinar scăzut indică un deficit de aport sau o pierdere digestivă, rinichiul funcționând corect prin conservarea magneziului; un magneziu urinar normal sau crescut în prezența hipomagneziemiei indică o pierdere renală de magneziu.

Limite și interferențe

• Colectarea incompletă a urinei din 24 de ore sau necunoașterea volumului total fac rezultatul neinterpretabil.
• Contactul probei cu orice suprafață metalică determină contaminarea și rezultate fals crescute.
• Urina neacidifiată permite precipitarea sărurilor de magneziu, cu rezultate fals scăzute.
• Alcoolemia ridicată determină creșterea magneziului urinar.
• Prezența sângelui în urină crește magneziul urinar.
• Excreția urinară variază semnificativ de la o zi la alta, în funcție de aportul alimentar; un singur rezultat, în afara contextului clinic și al magneziului seric, are valoare limitată.

Medicamente care determină creșteri: acetazolamidă, amfotericină B, calcitonină, cisplatin, ciclosporină A, corticosteroizi, diuretice tiazidice, diuretice de ansă, gentamicină, hidroxid de magneziu, litiu, triamteren.

Medicamente care determină scăderi: amilorid, contraceptive orale, extract de paratiroidă, gluconat de calciu, interferon alfa-2a.