Lizozim seric

Ce este lizozimul

Lizozimul, denumit și muramidază, este o enzimă cu masă moleculară mică, de aproximativ 14 kDa, care hidrolizează legăturile β-1,4 dintre acidul N-acetilmuramic și N-acetil-glucozamină din peptidoglicanul peretelui bacterian. Prin această acțiune lizează peretele bacteriilor, în special al celor gram-pozitive, și reprezintă una dintre componentele imunității înnăscute.

În organism, lizozimul se găsește în concentrații mari în secreții: lacrimi, salivă, secreție nazală și bronșică, lapte matern, transpirație, mucus intestinal. În sânge provine din granulele neutrofilelor și, în cea mai mare parte, din monocite și macrofage, fiind eliberat prin degranulare și prin distrugerea acestor celule. Concentrația serică reflectă astfel turnoverul și masa totală a celulelor din linia monocitară și granulocitară.

Datorită masei moleculare mici, lizozimul este filtrat liber glomerular și reabsorbit aproape complet la nivelul tubului contort proximal, unde este catabolizat. În mod normal, în urină ajung cantități neglijabile. Această particularitate explică două situații: concentrația serică crește în insuficiența renală, prin scăderea filtrării, iar eliminarea urinară crește în afectarea tubulară proximală, chiar la valori serice normale.

Determinarea lizozimului seric are două utilizări principale. Prima este hematologică: valori mult crescute apar în leucemiile cu componentă monocitară — leucemia acută mielomonocitară, leucemia acută monocitară și leucemia mielomonocitară cronică — în care enzima este eliberată masiv de celulele leucemice. A doua este în bolile granulomatoase, în special sarcoidoza, unde lizozimul este secretat de macrofagele activate din granuloame și reflectă încărcătura granulomatoasă.

Indicații

• diagnosticul și monitorizarea leucemiei acute mielomonocitare și monocitare și a leucemiei mielomonocitare cronice;
• diferențierea leucemiilor cu componentă monocitară de cele limfoblastice și de leucemia acută mieloblastică fără componentă monocitară;
• evaluarea activității sarcoidozei și monitorizarea răspunsului la tratament, împreună cu enzima de conversie a angiotensinei;
• evaluarea altor afecțiuni granulomatoase, în special tuberculoza;
• aprecierea activității bolii Crohn;
• investigarea unei hipokaliemii persistente la un pacient cu leucemie monocitară, prin pierdere tubulară indusă de lizozimurie;
• investigarea afectării tubulare proximale, împreună cu determinarea lizozimului urinar.

Recoltare

Important — procesare după recoltare

• Serul nu se congelează. Congelarea degradează enzima, iar proba congelată se respinge.
• Serul se separă cât mai repede după coagulare: menținerea prelungită în contact cu cheagul eliberează lizozim din leucocite și determină valori fals crescute.
• Proba se păstrează la 2–8 °C până la lucru, maximum 6 zile.

Metodă

Turbidimetrie.

Valori de referință

4–13 mg/L.

Intervalul de referință depinde de metoda și de kitul folosit; rezultatele obținute prin metode diferite nu sunt comparabile, iar monitorizarea unui pacient se face în același laborator.

Interpretarea rezultatelor

Valori crescute:

Afecțiuni hematologice:

• leucemie acută mielomonocitară și leucemie acută monocitară — creșteri marcate, adesea de câteva ori peste limita superioară, utile atât diagnostic, cât și pentru monitorizarea răspunsului la tratament și pentru depistarea precoce a recăderii;
• leucemie mielomonocitară cronică;
• leucemie mieloidă cronică, în special în fazele accelerate;
• sindroame mielodisplazice cu componentă monocitară;
• policitemia vera, trombocitemie esențială.

Afecțiuni granulomatoase și inflamatorii:

• sarcoidoză activă, unde valoarea se corelează cu extinderea granuloamelor și scade sub corticoterapie;
• tuberculoză activă;
• boala Crohn în puseu, mai rar colita ulcerativă;
• alte boli granulomatoase.

Alte situații:

• insuficiență renală, prin scăderea filtrării glomerulare;
• infecții bacteriene severe, sepsis;
• traumatisme, arsuri, intervenții chirurgicale majore.

Valori scăzute:

• anemie aplastică;
• leucemie acută limfoblastică;
• neutropenii severe de orice cauză;
• agranulocitoză.

Corelații utile: în sarcoidoză, lizozimul este mai sensibil decât enzima de conversie a angiotensinei, dar mai puțin specific; cele două se determină împreună, iar monitorizarea în dinamică are valoare mai mare decât o determinare izolată. În leucemiile monocitare, eliberarea masivă de lizozim depășește capacitatea de reabsorbție tubulară și determină lizozimurie, care poate produce leziune tubulară proximală și hipokaliemie severă prin pierdere renală de potasiu.

Limite și interferențe

• Lizozimul este un marker nespecific: valoarea crescută nu stabilește prin ea însăși un diagnostic și se interpretează în context clinic, împreună cu hemograma, frotiul de sânge periferic și, după caz, cu examenul măduvei osoase sau imagistica toracică.
• Hemoliza determină valori fals crescute, prin eliberarea enzimei din leucocitele lizate.
• Separarea tardivă a serului, la probele cu leucocitoză importantă, produce valori fals crescute.
• Congelarea probei scade activitatea enzimatică și duce la rezultate fals scăzute.
• Insuficiența renală crește valorile independent de o suferință hematologică sau granulomatoasă; interpretarea la pacienții cu filtrare glomerulară scăzută se face cu prudență.
• Corticoterapia scade valorile, atât prin efectul asupra granuloamelor, cât și prin efectul asupra liniei monocitare; rezultatul obținut sub tratament nu reflectă activitatea reală a bolii la momentul diagnosticului.
• Lipemia și contaminarea bacteriană interferează cu metoda turbidimetrică.