LDH izoenzime (lactat dehidrogenaza – izoenzime)

LDH izoenzime (lactat dehidrogenaza – izoenzime)

Ce sunt izoenzimele LDH

Lactat dehidrogenaza este o oxidoreductază care participă la glicoliza anaerobă, catalizând conversia reversibilă a lactatului în piruvat. Este o enzimă citoplasmatică tetramerică, alcătuită din două tipuri de subunități — H (heart) și M (muscle) — larg distribuită în organism, cu concentrații mari în rinichi, miocard, musculatura scheletică, creier, eritrocite, ficat și plămâni.

LDH totală este un indicator sensibil, dar complet nespecific, de leziune tisulară: arată că există distrucție celulară, nu și în ce organ. Pentru identificarea sursei se separă și se cuantifică cele cinci izoenzime, rezultate din combinarea în proporții diferite a celor două tipuri de subunități:

Specificitatea tisulară derivă din sinteza preferențială a unui tip de subunitate: celulele miocardice, eritrocitele și rinichiul produc predominant subunități H, în timp ce hepatocitele produc aproape exclusiv subunități M. Musculatura scheletică produce, de asemenea, în mare măsură subunități M, motiv pentru care LDH-5 crește atât în afecțiunile hepatice, cât și în cele musculare.

Separarea se face electroforetic, izoenzimele migrând diferențiat între anod și catod, în funcție de sarcina electrică.

În practica actuală, determinarea izoenzimelor și-a pierdut rolul în diagnosticul infarctului miocardic, unde a fost înlocuită complet de troponinele cardiace înalt sensibile. Utilitatea ei rămâne în investigarea creșterilor inexplicabile ale LDH totale, în diagnosticul diferențial al sursei tisulare și în identificarea formelor de macro-LDH.

Indicații

• investigarea unei creșteri inexplicabile a LDH totale;
• diagnosticul diferențial al sursei tisulare într-o suferință cardiacă, hepatică, musculară, renală, pulmonară sau hematologică;
• suspiciunea de hemoliză, în completarea celorlalți markeri;
• diferențierea între afectarea hepatică și cea musculară, atunci când transaminazele și creatinkinaza nu sunt concludente;
• detectarea formelor de macro-LDH, la pacienți cu LDH totală persistent crescută, fără corespondent clinic;
• orientarea diagnostică în unele tumori, în special germinale.

Recoltare

Important — păstrare și transport

• Proba nu se refrigerează și nu se congelează. Izoenzima LDH-5 își pierde activitatea la 4 °C, iar congelarea modifică profilul electroforetic; ambele duc la rezultate eronate.
• Serul separat se păstrează și se transportă la temperatura camerei, între 15 și 28 °C, maximum o săptămână.
• Serul se separă de cheag cât mai repede după coagulare: eritrocitele conțin mult mai multă LDH decât serul, în special LDH-1 și LDH-2.
• Hemoliza, chiar discretă, modifică profilul izoenzimatic prin creșterea fracțiunilor rapide; proba hemolizată se respinge.

Metodă

Electroforeză.

Valori de referință

Valorile sunt exprimate în µmol/s/L (µkat/L) și sunt dependente de vârstă și, la grupele pediatrice peste 6 ani, de sex.

Raportul LDH-1/LDH-2 la adult: sub 0,81.

Interpretarea rezultatelor

Model izomorf — LDH totală mult crescută, fără creșterea procentuală a vreunei fracțiuni — apare în anemia megaloblastică și în anemia pernicioasă netratată, boala Hodgkin, neoplazii, boli cardiorespiratorii, hipotiroidism, mononucleoză infecțioasă și alte afecțiuni inflamatorii, uremie, hipoxie și șoc sever.

Creșterea LDH-1, cu inversarea raportului LDH-1/LDH-2 caracterizează:

• anemia megaloblastică, prin deficit de acid folic sau de vitamina B12;
• boala hemolitică și alte forme de hemoliză in vivo;
• rabdomioliza și efortul fizic excesiv;
• ocazional, infarctul renal.

Valori crescute ale LDH-1 se întâlnesc și la pacienții cu seminom testicular, tumori testiculare nonseminomatoase și disgerminom.

Creșterile LDH-2, LDH-3 și LDH-4 sunt nespecifice și se asociază cu șoc septic, tromboembolism pulmonar, pneumonie extinsă, leucemie acută, limfocitoză, pancreatită acută și neoplazii.

Creșterea LDH-5 apare în:

• leziuni ale musculaturii striate, inclusiv traumatisme;
• boli hepatice: congestie hepatică din insuficiența cardiacă, hepatite, ciroză, alcoolism, hepatite toxice și medicamentoase;
• afecțiuni cutanate întinse, inclusiv arsuri.

Creșterea LDH-5 este cu atât mai semnificativă cu cât raportul LDH-5/LDH-4 este mai mare. Unele studii au arătat că un raport LDH-4/LDH-5 subunitar susține diagnosticul de carcinom hepatocelular, în timp ce o valoare supraunitară se asociază cu metastaze hepatice în peste 90% dintre cazuri. Pentru precizarea diagnosticului sunt necesare investigații suplimentare: TGP, GGT, electroforeza proteinelor serice și timpul de protrombină.

Macro-LDH reprezintă complexe cu greutate moleculară mare, formate din enzimă și imunoglobuline de tip A sau G. Se recunosc prin migrarea anormală a benzilor electroforetice sau prin lărgirea anormală a unei benzi. Nu se asociază cu o boală anume și nu produc simptome, dar determină creșterea persistentă a LDH totale — explicația unor rezultate aparent inexplicabile, investigate uneori îndelung și inutil.

LDH-6 este o izoenzimă descrisă în apropierea catodului, care nu reprezintă un complex cu imunoglobuline; a fost identificată la pacienți cu boli hepatice severe și se asociază cu prognostic nefavorabil.

Infarctul miocardic — valoare istorică. LDH-1 crește la 10–12 ore de la debut, atinge maximul în 48–72 de ore și revine la normal în 10–14 zile, iar raportul LDH-1/LDH-2 se inversează. Aceste criterii au fost înlocuite complet de troponinele cardiace înalt sensibile și nu mai sunt folosite în practica actuală, nici măcar în prezentările tardive.

Limite și interferențe

• Activitatea LDH este unul dintre cei mai sensibili indicatori ai hemolizei in vitro; eritrocitele conțin de aproximativ 150 de ori mai multă enzimă decât serul, iar o probă hemolizată este neinterpretabilă.
• Congelarea sau păstrarea prelungită la 4 °C, peste 12 ore, modifică fracțiunea LDH-5.
• Separarea tardivă a serului de cheag crește fracțiunile LDH-1 și LDH-2.
• Efortul fizic susținut crește LDH-5 prin eliberare din mușchiul scheletic.
• Profilul izoenzimatic orientează spre organul de origine, dar nu stabilește un diagnostic; interpretarea se face în context clinic și împreună cu markerii specifici de organ.
• Analiza nu se folosește pentru diagnosticul infarctului miocardic.

Medicamente care determină creșteri: acebutolol, acid valproic, amiodaronă, anestezice, aspirină, azitromicină, captopril, cefalosporine, cimetidină, clorpromazină, etanol, furosemid, heparină, imipramină, interferon, ketoconazol, labetalol, metotrexat, metoprolol, nitrofurantoin, antiinflamatoare nesteroidiene, penicilamină, peniciline cu spectru larg, propoxifen, simvastatină, sulfonamide.

Medicamente care determină scăderi: acid ascorbic, amikacină, anticonvulsivante, clofibrat, enalapril, hidroxiuree, metronidazol.