Virus hepatic B (HBV )ADN-PCR – genotipare

Virus hepatic B (HBV )ADN-PCR - genotipare

Ce este genotiparea HBV

Genotiparea HBV stabilește cărui genotip aparține virusul hepatitei B care infectează pacientul. Genotipul influențează frecvența unor mutații virale, evoluția bolii și răspunsul la tratamentul antiviral.

Virusul hepatitei B și variabilitatea lui

HBV este un virus ADN din familia Hepadnaviridae. Se înmulțește prin revers-transcrierea unui ARN pregenomic, cu ajutorul polimerazei virale. Această polimerază nu își corectează erorile de copiere, așa că secvențele virale variază mult de la o tulpină la alta.

Genomul HBV are 4 gene:

Expresia lor este reglată de 4 promotori (S1p, S2p, Cp, Xp) și 2 intensificatori (enhancer I și II).

Genotipurile HBV

Pe baza secvenței întregului genom, HBV este împărțit în 9 genotipuri, notate de la A la I. Ele diferă între ele prin peste 7,5% din secvența nucleotidică. În cadrul genotipurilor A–D, F, H și I s-au descris cel puțin 35 de subgenotipuri, care diferă între ele prin 4–8%. Un posibil genotip J a fost găsit la o singură persoană.

Variabilitatea HBV a fost influențată și de recombinarea între genotipuri. Genotipul H nu prezintă recombinări, în timp ce 97% din tulpinile de genotip B sunt recombinante.

Distribuția diferită a genotipurilor în lume explică diferențele dintre populații în:

• frecvența mutațiilor virale;
• evoluția clinică a infecției;
• răspunsul la tratamentul antiviral.

Mutațiile HBV și legătura lor cu genotipurile

Mutația precore 1896 (G>A). Regiunea precore-core produce o proteină din care rezultă antigenul HBe. Rolul exact al AgHBe nu este cunoscut. Se crede că modulează răspunsul imun.

Mutația 1896 introduce un codon stop prematur și oprește producerea AgHBe. Ar fi astfel un mecanism prin care virusul scapă de sistemul imunitar. Mutația poate apărea doar dacă nu destabilizează o structură a genomului necesară replicării. Asta depinde de baza din poziția 1858:

Mutația 1896 se găsește mai ales la pacienții cu anticorpi anti-HBe pozitivi infectați cu genotipurile D și E. Este rară la genotipul A și apare doar la o minoritate dintre purtătorii genotipurilor C și F.

Mutațiile promotorului core (BCP: A1762T, G1764A). Au fost descrise inițial la pacienți japonezi.

• Scad producerea de AgHBe.
• La genotipul A apar înaintea seroconversiei AgHBe; la genotipul D, nu.
• Se asociază cu afectare hepatică mai severă și cu vârsta peste 35 de ani.
• Sunt mai frecvente la genotipul C decât la B.
• În studiile din Asia sunt factor de risc independent pentru ciroză și carcinom hepatocelular.

Mutațiile din regiunea pre-S. Sunt mutații punctiforme, deleții sau inserții mici, până la deleții foarte mari. Sunt mai frecvente la genotipurile B și C, dar studiile nu sunt concordante în privința diferenței dintre B și C. Se găsesc mai des la pacienții cu ciroză sau carcinom hepatocelular, pentru că pot împiedica eliminarea virusului și pot favoriza cronicizarea.

Variantele de splicing. Apar când virusul încapsidează și revers-transcrie un ARN pregenomic care a suferit splicing. Variantele dominante nu diferă între genotipurile C, D și E, dar cele minore diferă. Pot contribui la patogenitatea virusului și la persistența lui.

Indicații

• Stabilirea genotipului HBV la pacienții cu infecție HBV și încărcătură virală de peste 1000 UI/mL.
• Evaluarea prognosticului și a răspunsului probabil la tratamentul antiviral.
• Aplicarea regulilor de oprire a tratamentului cu interferon alfa pegylat (PegIFNα).

Pregătirea pacientului

• À jeun (pe nemâncate).

Recoltare

Metodă

PCR.

Valori de referință

Rezultatul indică genotipul HBV (A–I).

Interpretarea rezultatelor

Evoluția bolii depinde de mai mulți factori:

• vârsta la care s-a produs infecția;
• calea de transmitere;
• starea sistemului imunitar;
• factorii de mediu: consumul de alcool, încărcarea cu fier, expunerea la aflatoxină.

De aceea, rolul genotipului trebuie interpretat cu prudență.

Genotipul și evoluția infecției

Majoritatea acestor studii au fost făcute în sud-estul Asiei, unde predomină genotipurile B și C. În Occident studiile sunt mai puține. În Europa s-a constatat că evoluția pe termen lung diferă în funcție de genotip.

Genotipurile HBV în România

România are o prevalență ridicată a purtătorilor de AgHBs (16%). Un studiu pe 130 de pacienți cu diferite forme de infecție HBV a arătat:

• genotipul D a fost cel mai frecvent (66%) și s-a asociat cu infecție activă și evoluție spre carcinom hepatocelular;
• genotipul A s-a asociat cu starea de purtător inactiv de AgHBs;
• infecția cronică de lungă durată s-a asociat cel mai des cu un amestec de genotipuri A și D.

Genotipul și răspunsul la tratament

• Interferon alfa pegylat (PegIFNα):
  • genotipul A are o rată mai mare de seroconversie AgHBe decât D (studiu în Germania);
  • genotipul B are o rată mai mare de dispariție a AgHBe decât C (studiu în Taiwan).
• Lamivudină:
  • genotipul B are un răspuns virusologic mai bun decât C (Taiwan), dar riscul de rezistență după un an de tratament este similar;
  • la genotipul D, mutațiile de rezistență apar mai lent;
  • într-un studiu mare din Japonia, rezistența nu a depins de genotipurile A, B și C, dar riscul de hepatită severă a fost mai mare la genotipul C.

Regulile de oprire a tratamentului cu PegIFNα (EASL 2017). Situațiile de mai jos indică o probabilitate foarte mică de răspuns, deci tratamentul se poate opri:

Limite și interferențe

• Nu este un test de diagnostic: genotiparea nu se folosește pentru screeningul sau confirmarea infecției cu HBV.
• Viremie minimă: testul se poate face doar dacă încărcătura virală este de peste 1000 UI/mL.