LDH (Lactatdehidrogenaza)

LDH (lactat dehidrogenaza)

Ce este LDH

Lactat dehidrogenaza (LDH sau LD) este o enzimă intracelulară prezentă în aproape toate țesuturile organismului, cu concentrații mari în miocard, mușchiul scheletic, ficat, rinichi, creier, plămân, eritrocite și trombocite. Catalizează, în prezența nicotinamid-adenin-dinucleotidului, conversia reversibilă a L-lactatului în piruvat, reacție centrală în metabolismul anaerob al glucozei.

Concentrația intracelulară a enzimei este de sute de ori mai mare decât cea plasmatică, astfel încât orice leziune celulară, indiferent de organ, determină eliberarea LDH în circulație și creșterea activității serice. Din acest motiv, LDH este un marker sensibil, dar complet nespecific, al distrugerii celulare: arată că există suferință tisulară, nu și unde.

Enzima este un tetramer format din două tipuri de subunități, H și M, din combinarea cărora rezultă cinci izoenzime cu distribuție tisulară diferită: LD-1 și LD-2 predomină în miocard, eritrocite și rinichi, LD-3 în plămân, splină și țesut limfatic, LD-4 și LD-5 în ficat și mușchiul scheletic. Separarea izoenzimelor permite orientarea către organul de origine, dar se folosește rar în practica actuală.

Utilizarea clasică a LDH în diagnosticul retroactiv al infarctului miocardic a fost abandonată, fiind înlocuită de troponinele cardiace înalt sensibile. Valoarea actuală a analizei se regăsește în evaluarea hemolizei, în hematologie și oncologie, unde LDH reflectă masa tumorală și turnoverul celular, precum și în monitorizarea unor afecțiuni pulmonare și hepatice.

Indicații

• evidențierea și monitorizarea hemolizei: anemii hemolitice, anemie megaloblastică, microangiopatii trombotice, hemoliză intravasculară de orice cauză;
• evaluarea și monitorizarea afecțiunilor maligne, în special limfoame, leucemii, tumori germinale și melanom, unde LDH este marker de masă tumorală și factor de prognostic inclus în scorurile de stadializare;
• monitorizarea tratamentului citostatic și depistarea sindromului de liză tumorală;
• evaluarea activității în alveolita fibrozantă și în alte pneumopatii interstițiale;
• suspiciunea de pneumonie cu Pneumocystis jirovecii la pacientul imunodeprimat;
• evaluarea suferinței hepatice, a rabdomiolizei și a infarctelor tisulare — pulmonar, renal, intestinal;
• evaluarea nespecifică a unei suferințe celulare într-un tablou clinic neclar.

Recoltare

Important — procesare după recoltare

• Serul se separă de cheag cât mai repede, în maximum 2 ore de la recoltare. Eritrocitele conțin de aproximativ 150 de ori mai multă LDH decât serul, iar contactul prelungit cu cheagul determină rezultate fals crescute.
• Hemoliza, chiar discretă, crește semnificativ valorile; proba hemolizată se respinge și se repetă recoltarea.
• Proba nu se păstrează la frigider mai mult decât este necesar: izoenzimele LD-3, LD-4 și LD-5 își pierd activitatea la temperaturi scăzute. Păstrarea la temperatura camerei este preferabilă refrigerării pentru intervale scurte.
• Serul lipemic se diluează înainte de analiză.

Metodă

Spectrofotometrică cinetică, în sensul lactat → piruvat, cu măsurarea creșterii absorbanței la 340/410 nm, proporțională cu formarea de NADH.

Valori de referință

Adulți: 120–246 U/L.

Copii (valori orientative, dependente de metodă):

• 0–1 an: 225–600 U/L;
• 2–14 ani: 120–300 U/L.

Interval de măsurare: 14–750 U/L; prin repetare automată cu diluție, intervalul se extinde până la 4500 U/L.

Limita de detecție: 3 U/L. Limita de cuantificare: 11 U/L.

Interpretarea rezultatelor

Creșteri marcate, de peste 5 ori limita superioară:

• anemie megaloblastică, prin eritropoieză ineficientă — una dintre cele mai mari valori întâlnite în practică;
• hemoliză intravasculară masivă, microangiopatii trombotice;
• sindrom de liză tumorală;
• limfoame agresive, leucemii acute, tumori germinale cu masă tumorală mare;
• hepatită acută severă, hepatită ischemică, necroză hepatică;
• infarcte tisulare întinse: pulmonar, renal, mezenteric;
• rabdomioliză;
• șoc, hipoxie severă, resuscitare.

Creșteri moderate:

• hemoliză cronică, anemii hemolitice compensate;
• boli hepatice cronice, colestază;
• insuficiență cardiacă congestivă;
• boli musculare, efort fizic intens;
• pneumopatii interstițiale, alveolită fibrozantă;
• pneumonie cu Pneumocystis jirovecii, unde LDH crescut la un pacient imunodeprimat cu hipoxemie susține suspiciunea;
• neoplazii solide cu metastaze;
• infarct miocardic, cu creștere la 36–55 de ore de la debut și persistență 3–10 zile — valoare istorică, înlocuită de troponine;
• boală renală, pancreatită, mononucleoză infecțioasă, convulsii.

Valori scăzute nu au semnificație patologică.

Utilizare practică: LDH nu stabilește un diagnostic; el indică intensitatea suferinței celulare și, în oncohematologie, masa tumorală. Interpretarea se face împreună cu hemograma, reticulocitele, haptoglobina, bilirubina indirectă, transaminazele, creatinkinaza și contextul clinic. În monitorizarea unei boli maligne, dinamica valorilor este mai informativă decât o determinare izolată.

Limite și interferențe

• LDH este prezentă în aproape toate țesuturile, ceea ce îi limitează valoarea diagnostică în absența contextului clinic; nu indică organul afectat.
• Hemoliza este principala cauză de rezultate fals crescute, inclusiv hemoliza in vitro produsă la recoltare — garou menținut prea mult, ac de calibru mic, agitare energică a eprubetei, aspirare bruscă în seringă.
• Separarea tardivă a serului de cheag crește valorile.
• Refrigerarea prelungită scade activitatea izoenzimelor LD-3, LD-4 și LD-5, cu rezultate fals scăzute.
• Efortul fizic susținut din ziua precedentă crește valorile, prin eliberare din mușchiul scheletic.
• Trombocitoza determină valori fals crescute în ser, prin eliberarea enzimei din trombocite în timpul coagulării; în aceste situații, plasma recoltată pe litiu-heparină este de preferat.
• Bilirubina până la 30 mg/dL și lipemia până la 650 mg/dL produc o deviere sub 10%; serul intens lipemic se diluează înainte de determinare.
• Valorile obținute prin metode care folosesc reacția în sens invers, piruvat → lactat, nu sunt comparabile cu cele obținute prin metoda lactat → piruvat; intervalele de referință diferă substanțial.