Antigen Legionella pneumophila în urină

Antigen Legionella pneumophila în urină

Ce este antigenul Legionella pneumophila în urină

Legionelele sunt bacterii larg răspândite în natură, mai ales în medii apoase: lacuri, râuri, soluri umede. Supraviețuiesc în condiții foarte variate și colonizează frecvent sistemele create de om — conducte de aer condiționat, turnuri de răcire, rețeaua de apă caldă, umidificatoare de aer, bazine de scurgere, echipamente tehnico-medicale din spitale.

Speciile de Legionella infectează și se multiplică în interiorul unor amibe libere (Hartmannella, Acanthamoeba, Naegleria), al unor protozoare și în interiorul biofilmelor din instalațiile de apă, proprietate care explică persistența lor în mediu și rezistența la dezinfecție.

Denumirea provine de la prima epidemie de pneumonie severă, cu un număr mare de decese, apărută printre participanții la Convenția Anuală din 1976 a Legiunii Americane, la Philadelphia. Bacteria a fost izolată în 1977 și denumită Legionella pneumophila, iar boala a intrat în patologie sub numele de legioneloză sau boala legionarilor.

Infecția se dobândește exclusiv din surse de mediu, prin inhalarea de aerosoli de apă contaminată; nu există transmitere interumană. Sunt afectate atât persoane sănătoase, cât și, mai ales, persoane cu risc: vârstnici, mari fumători, pacienți spitalizați, cu afecțiuni respiratorii preexistente, imunodeprimați sau sub corticoterapie.

Legioneloza are trei manifestări clinice principale. Pneumonia debutează după o incubație de 2–10 zile, cu febră, frisoane, tuse, tulburări respiratorii și, frecvent, confuzie; are evoluție progresivă și, netratată, se extinde la mai mulți lobi pulmonari. Legionelele sunt responsabile de 3–8% dintre pneumoniile comunitare. Febra Pontiac, forma ușoară, apare la persoanele imunocompetente, după o incubație de 6–12 ore, ca o afecțiune pseudogripală cu febră, frisoane, mialgii, cefalee și tuse ușoară, autolimitată. Manifestările extrapulmonare sunt rare: endocardită, encefalită, infecții ale plăgilor.

Diagnosticul de certitudine se stabilește prin izolarea bacteriei în cultură, pe mediu special — agar tamponat cu cărbune și extract de drojdie (BCYE), la pH 6,9. Recoltarea sputei este însă adesea dificilă, pneumonia fiind în mare parte interstițială, iar procedurile invazive de tip lavaj bronhoalveolar nu sunt întotdeauna posibile.

În 1979 s-a constatat că în urina pacienților cu boala legionarilor este prezent un antigen solubil specific — o componentă lipopolizaharidică eliberată din peretele bacterian și eliminată renal. Detectarea lui în urină a devenit testul de primă intenție în suspiciunea de legioneloză: este rapid, neinvaziv și rămâne pozitiv și după inițierea antibioterapiei, spre deosebire de cultură. Antigenul devine detectabil la aproximativ 1–3 zile de la debutul simptomelor, cu o sensibilitate de 70–80% și o specificitate de 97–100%.

Testul detectează exclusiv antigenul Legionella pneumophila serogrup 1, responsabil de aproximativ 80–85% dintre cazurile de legioneloză.

Indicații

• suspiciunea de pneumonie cu Legionella, în special în formele severe de pneumonie comunitară care necesită internare sau terapie intensivă;
• pneumonie comunitară fără răspuns la tratamentul cu betalactamine;
• pneumonie asociată asistenței medicale, la pacienți spitalizați;
• pneumonie apărută după o călătorie recentă, cazare la hotel, croazieră sau expunere la sisteme de aer condiționat ori instalații de apă caldă;
• pneumonie la pacienți imunodeprimați, vârstnici sau cu comorbidități respiratorii;
• investigarea unui focar epidemic de pneumonie cu sursă comună;
• pneumonie însoțită de manifestări extrapulmonare sugestive: confuzie, diaree, hiponatremie, creșterea transaminazelor.

Recoltare

Metodă

Imunoenzimatică (EIA). Este detectat antigenul Legionella pneumophila serogrup 1.

Valori de referință

Negativ.

Interpretarea rezultatelor

Rezultat pozitiv confirmă infecția cu Legionella pneumophila serogrup 1 — actuală sau, mai rar, în antecedente. În context clinic sugestiv, rezultatul pozitiv este suficient pentru inițierea tratamentului specific și nu necesită confirmare înainte de a trata. Se recomandă totuși efectuarea culturii din prelevate respiratorii, ori de câte ori este posibil, pentru confirmare, pentru tipizarea tulpinii și pentru investigația epidemiologică a sursei.

Rezultat negativ nu exclude legioneloza. Un rezultat negativ poate apărea în următoarele situații:

• concentrație a antigenului sub limita de detecție a metodei, în special în primele zile de boală — testul se repetă dacă suspiciunea clinică persistă;
• infecție determinată de alte serogrupuri de L. pneumophila sau de alte specii de Legionella, pe care testul nu le detectează;
• urină diluată, inclusiv sub tratament diuretic;
• excreție antigenică mult diminuată la unii pacienți după inițierea antibioterapiei specifice.

La suspiciune clinică persistentă și test antigenic negativ, investigația continuă cu cultura pe mediu BCYE din prelevate respiratorii, cu tehnici de amplificare a acizilor nucleici sau cu testarea serologică în dinamică.

Durata excreției antigenului variază individual: de regulă câteva săptămâni, dar la unii pacienți antigenul poate persista în urină până la un an după episodul acut. La un pacient fără tablou clinic actual, un rezultat pozitiv poate reflecta deci o infecție în antecedente. Din acest motiv, orice rezultat se interpretează în contextul clinic.

Raportare: legioneloza este boală transmisibilă cu declarare obligatorie; un rezultat pozitiv se raportează conform reglementărilor în vigoare, iar cazul necesită anchetă epidemiologică pentru identificarea sursei.

Limite și interferențe

• Testul detectează exclusiv serogrupul 1 al L. pneumophila; celelalte serogrupuri și celelalte specii de Legionella nu sunt depistate.
• Antigenul nu este detectabil în primele 24–72 de ore de la debutul simptomelor.
• Tratamentul diuretic, prin diluarea urinii, poate determina rezultate fals negative.
• Antibioterapia specifică inițiată anterior reduce excreția antigenică la unii pacienți, deși testul rămâne, în general, pozitiv zile sau săptămâni după începerea tratamentului.
• Persistența antigenului până la un an face ca un rezultat pozitiv să nu dateze infecția.
• Probele intens hematurice, tulburi sau colorate artificial nu pot fi prelucrate.
• Rezultatul nu permite tipizarea tulpinii și nu este suficient pentru ancheta epidemiologică a sursei, care necesită izolarea bacteriei în cultură.
• Testul nu se efectuează din alte produse biologice decât urina.