Interleukina 10 (IL-10)

Ce este interleukina 10

Interleukina 10 (IL-10) este principala citokină antiinflamatoare și imunosupresoare a organismului. Rolul ei este de a limita și de a încheia răspunsul inflamator, protejând țesuturile de efectele unei reacții imune excesive sau prelungite.

IL-10 este o proteină cu 160 de aminoacizi și o greutate moleculară de aproximativ 18,5 kDa; forma activă biologic este un dimer format din două molecule identice. Acționează prin intermediul unui receptor specific din familia receptorilor citokinici de clasă II, înrudiți cu receptorii interferonilor. Receptorul se găsește în principal pe celulele hematopoietice — macrofage, monocite, mastocite, limfocite — iar expresia lui pe alte tipuri celulare poate fi indusă de stimuli inflamatori, precum lipopolizaharidele bacteriene.

IL-10 este produsă de numeroase tipuri de celule: limfocite T reglatoare, care reprezintă o sursă majoră, limfocite T helper de tip 1 și 2, limfocite T citotoxice, limfocite B activate, monocite, macrofage, keratinocite și celule epiteliale bronșice. Lipopolizaharidele, factorul de necroză tumorală alfa (TNF-α) și alte citokine proinflamatorii stimulează producția ei. IL-10 își poate regla propria secreție printr-un mecanism autocrin de feedback negativ, controlând astfel răspunsul imun chiar în focarul inflamator.

Efectul principal este inhibarea producției de citokine proinflamatorii: IL-10 scade sinteza de interferon gamma și IL-2 de către limfocitele Th1, de IL-4 și IL-5 de către limfocitele Th2, de IL-1β, IL-6, IL-8, IL-12 și TNF-α de către monocite și macrofage, precum și de interferon gamma și TNF-α de către celulele NK. Inhibă, de asemenea, expresia moleculelor de histocompatibilitate de clasă II și a moleculelor costimulatoare CD80 și CD86 pe celulele prezentatoare de antigen, reducând capacitatea acestora de a activa limfocitele T. Scade eliberarea de radicali liberi de oxigen și activitatea bactericidă a macrofagelor dependentă de oxidul nitric.

Efectele IL-10 sunt însă duale: pe lângă acțiunea antiinflamatoare, stimulează proliferarea și diferențierea limfocitelor B și producția de anticorpi.

La nivelul căilor respiratorii, IL-10 are un rol central în inducerea și menținerea toleranței față de alergenii inhalați. Astmul și rinita alergică se asociază cu o expresie redusă a IL-10, ceea ce favorizează inflamația. IL-10 inhibă, de asemenea, sinteza de imunoglobuline E stimulată de IL-4 și scurtează durata de viață a eozinofilelor.

Paradoxal, în lupusul eritematos sistemic valorile IL-10 sunt crescute și se corelează cu activitatea bolii și cu producția de autoanticorpi, prin efectul stimulator asupra limfocitelor B. IL-10 pare implicată și în alte boli autoimune — miastenia gravis, boala Graves, sindromul Sjögren, polimiozita, psoriazisul, sclerodermia sistemică, pemfigusul vulgar, boala Kawasaki — precum și în imunosupresia din lepra lepromatoasă și din infestările parazitare.

Indicații

• evaluarea răspunsului imun și a echilibrului dintre inflamație și imunosupresie, în context clinic definit;
• evaluarea pacienților cu lupus eritematos sistemic;
• evaluarea stării de imunosupresie în sepsis și în infecțiile severe;
• evaluarea complementară a pacienților cu limfoame, în special limfoame asociate virusului Epstein-Barr;
• suspiciunea de limfohistiocitoză hemofagocitară, împreună cu alte citokine;
• monitorizarea sindromului de eliberare de citokine după terapii imune, cum sunt terapia cu celule CAR-T sau cu anticorpi bispecifici;
• cercetare clinică privind bolile autoimune, alergice și infecțioase.

Determinarea citokinelor are valoare numai în corelație cu datele clinice și paraclinice; nu se folosește ca test de diagnostic de sine stătător.

Recoltare

Important — procesare după recoltare

• Serul se separă prin centrifugare cât mai repede după formarea completă a cheagului.
• Serul separat se congelează imediat la −20 °C.
• Probele recoltate în afara laboratorului se transportă în recipientul destinat probelor congelate.
• Proba nu se decongelează și nu se recongelează.

Metodă

Imunochimică cu detecție prin chemiluminescență (CLIA).

Valori de referință

< 9,1 pg/mL.

Interpretarea rezultatelor

La persoanele sănătoase, IL-10 circulă în concentrații foarte mici. Valorile crescute reflectă o activare a mecanismelor de control al inflamației sau o producție patologică și trebuie interpretate strict în contextul clinic.

Valori crescute au fost descrise în:

• lupus eritematos sistemic, cu corelație între nivelul IL-10 și activitatea bolii;
• sepsis și infecții severe, unde valorile foarte mari, mai ales dacă persistă, reflectă o stare de imunoparalizie și se asociază cu un prognostic nefavorabil;
• limfoame, în special limfomul difuz cu celule B mari și limfoamele asociate virusului Epstein-Barr, unde valorile crescute au semnificație de prognostic nefavorabil;
• limfohistiocitoză hemofagocitară și sindroame de activare macrofagică;
• sindromul de eliberare de citokine după terapiile imune;
• tuberculoză pulmonară, unde creșterea IL-10, asociată cu scăderea citokinelor proinflamatorii, a fost corelată cu ameliorarea radiologică;
• infecția HIV, infecții parazitare, lepră lepromatoasă;
• alte boli autoimune: sindrom Sjögren, sclerodermie sistemică, miastenia gravis, boala Graves.

Valori scăzute — sub limita de detecție, situație obișnuită la persoanele sănătoase — nu au semnificație diagnostică izolată. O producție redusă de IL-10 a fost asociată cu bolile alergice și cu unele boli inflamatorii intestinale, dar determinarea serică nu este utilă pentru diagnosticul acestora.

Limite și interferențe

• IL-10 nu este un marker specific: valorile crescute apar într-un spectru larg de afecțiuni infecțioase, autoimune, oncologice și inflamatorii.
• Rezultatul nu stabilește un diagnostic și nu se folosește izolat.
• Concentrațiile serice sunt foarte mici la persoanele sănătoase, iar diferențele relevante clinic se situează adesea aproape de limita de detecție a metodei.
• Condițiile preanalitice influențează decisiv rezultatul: separarea tardivă a serului și decongelările repetate modifică valorile.
• Metodele de determinare a citokinelor nu sunt standardizate; rezultatele obținute prin metode sau în laboratoare diferite nu sunt comparabile.
• Tratamentele imunosupresoare, corticoterapia și terapiile biologice modifică valorile.
• Hemoliza, icterul, lipemia și contaminarea bacteriană interferează cu determinarea.