Panel virus herpes simplex (HSV1, HSV2) – anticorpi IgM

Informații generale

Virusul herpes simplex este un virus ubicuitar, implicat la om în producerea de infecții acute și recurente.

Transmiterea se realizează prin contact apropiat cu persoanele infectate. Virusul pătrunde la nivelul mucoaselor — oculare, orale, genitale — unde se replică local. Evoluția clinică este variabilă, iar simptomatologia poate fi minimă și trece adesea neobservată.

Manifestări principale: erupții bucale și cutanate, leziuni ale tractului genital, herpes neonatal.

La un procent redus dintre persoanele afectate, virusul pătrunde în ganglionul rădăcinii senzitive a nervilor și determină infecții recurente. Virusul herpetic constituie de asemenea o cauză frecventă de infecții la pacienții imunodeprimați — neoplazici, HIV-pozitivi.

Cele două tipuri virale

Deși cele două virusuri se transmit pe căi diferite și afectează zone distincte, există frecvent o suprapunere epidemiologică și clinică.

Infecția cu HSV1

Infecțiile primare sunt dobândite predominant în copilărie. După infecția orofaringiană, virusul colonizează ganglionul nervului trigemen, unde rămâne în stare latentă.

Manifestarea clinică principală la copil este gingivostomatita, în timp ce la vârste mai mari sunt caracteristice infecțiile tractului respirator superior și un sindrom asemănător mononucleozei infecțioase.

Majoritatea persoanelor cu infecție HSV1 clinic manifestă dezvoltă cel puțin un episod recurent în primul an de la infecția primară. Reactivarea se asociază cu leziuni mucoase și la nivelul comisurilor bucale.

Infecția cu HSV2

Infecțiile primare sunt dobândite în principal pe cale sexuală. Factorii de risc includ debutul precoce al vieții sexuale, istoricul de boli cu transmitere sexuală și numărul mare de parteneri.

Replicarea se produce inițial la nivelul regiunii genitale, urmată de colonizarea ganglionilor sacrați.

Simptomatologia infecției primare: prurit, durere locală, limfadenopatie. La femei apar vezicule pe mucoasa labiilor și a vaginului; la bărbați, leziunile se localizează pe gland și prepuț. Frecvent se asociază simptome sistemice: febră, cefalee, fotofobie, mialgii, stare generală alterată.

La persoanele imunodeprimate se descriu forme atipice — ulcere mari, hiperkeratozice.

Infecția HSV2 constituie un factor de risc pentru transmiterea HIV, iar la pacienții cu SIDA virusul poate produce o infecție cutaneo-mucoasă persistentă.

Herpesul neonatal

Poate fi determinat de oricare dintre cele două tipuri și are cele mai grave implicații. Se dobândește predominant intrapartum, la trecerea fătului prin canalul cervical.

Infecția maternă este adesea subclinică, fără leziuni genitale raportate, în special la gravidele care au venit anterior în contact cu HSV1.

Frecvența infecțiilor congenitale cu HSV2 este estimată la 1 caz la 2.000–5.000 de nașteri.

Consecințe în funcție de momentul transmiterii:

• în primele săptămâni de sarcină — risc de pierdere a sarcinii
• mai târziu în sarcină — microcefalie sau hidranencefalie, leziuni oculare: microftalmie, keratoconjunctivită, retinită

Defectele au fost descrise atât în infecția primară, cât și în cea reactivată.

Recomandări pentru determinare

Diagnosticul infecțiilor HSV se stabilește pe baza manifestărilor clinice și a investigațiilor de laborator: detecția ADN-ului viral, culturi virale, teste serologice.

Detectarea anticorpilor IgM este utilă pentru confirmarea unei infecții active, cu semnificație clinică particulară în diagnosticul infecției neonatale și al encefalitei herpetice.

Diferențierea între HSV1 și HSV2 este utilă în special la pacienții cu infecții subclinice. Situațiile în care tipizarea are consecință practică:

• stabilirea riscului de infecție congenitală și consilierea gravidelor — identificarea gravidelor cu infecții HSV2 subclinice, precum și a celor seronegative, cu risc de a dobândi infecția de la un partener seropozitiv
• estimarea probabilității de reactivare, mai mare în cazul HSV2
• stabilirea terapiei antivirale, care poate diferi în funcție de tipul viral

Determinarea anticorpilor este de asemenea larg utilizată în centrele de transplant, la donatorii și primitorii de măduvă osoasă.

Interpretarea rezultatelor

Anticorpi IgM

Un rezultat pozitiv indică infecție activă.

Un rezultat echivoc impune repetarea recoltării peste 1–2 săptămâni.

Reactivările virale pot sau nu să determine niveluri detectabile de IgM — un rezultat negativ nu exclude, prin urmare, o reactivare.

Anticorpi IgG

Persoanele infectate pot să nu prezinte niveluri detectabile de IgG în stadiile precoce ale infecției.

Cinetica: anticorpii IgG încep să crească la 1–2 săptămâni după infecția primară, ating un maxim în 6–8 săptămâni, după care scad progresiv. În perioadele dintre reactivări, nivelurile pot fi foarte scăzute sau nedetectabile.

Un rezultat echivoc impune repetarea recoltării după 2–3 săptămâni.

Confirmarea infecției active presupune demonstrarea unei seroconversii (negativ → pozitiv) sau a unei creșteri de două ori a nivelului de IgG, în seruri-pereche recoltate la interval de 14–21 de zile.

Limite și interferențe

IgM

Deși prezența anticorpilor IgM este sugestivă pentru o infecție activă, aceasta nu permite diferențierea infecției primare de o reactivare.

IgG

Prezența anticorpilor IgG într-o singură probă nu permite distincția între o infecție activă și una în antecedente.

Confirmarea unei infecții active se realizează prin determinarea anticorpilor IgM, prin demonstrarea unei creșteri semnificative a IgG în dinamică sau prin cultura directă a virusului din leziuni.

La pacienții imunodeprimați, interpretarea se face cu prudență.

Interferențe analitice:

• tratamentul cu biotină în doze mari, peste 5 mg pe zi — se recomandă recoltarea la minimum 8 ore de la ultima administrare
• titruri foarte crescute de anticorpi anti-streptavidină și anti-ruteniu

Rezultatele se corelează întotdeauna cu diagnosticul clinic și cu celelalte investigații de laborator.