Iod seric

Ce este iodul seric

Iodul este un oligoelement esențial, necesar pentru sinteza hormonilor tiroidieni și pentru dezvoltarea neurologică a fătului și a copilului mic. Deficitul de iod rămâne cea mai frecventă cauză prevenibilă de gușă, hipotiroidism primar și retard mintal la nivel mondial.

Sursele alimentare principale sunt peștele oceanic, fructele de mare și algele marine. Unele legume și apa potabilă aduc cantități variabile, în funcție de concentrația iodului în sol, iar sarea iodată reprezintă, acolo unde este folosită curent, principala sursă. Laptele matern are conținut crescut de iod și acoperă necesarul sugarului alimentat natural.

Unele legume — varza, conopida, napii, guliile — conțin tiocianați și izotiocianați, care concurează cu iodul și împiedică acumularea lui în tiroidă, precum și goitrină, care interferează cu biosinteza hormonilor tiroidieni. Excesul de fluor din apă și alimente favorizează carența, iar apele dure, bogate în calciu și magneziu, reduc absorbția intestinală a iodului.

Iodul molecular se absoarbe prin difuziune facilitată, iar iodurile printr-un transportor de tip simport sodiu-iod, prezent la nivelul mucoasei gastrice și intestinale. La nivelul membranei bazolaterale a celulelor foliculare tiroidiene, același tip de transportor, controlat de tireotropină, concentrează iodul intracelular până la niveluri de 20–40 de ori mai mari decât cele plasmatice. Iodul este apoi oxidat sub acțiunea tiroid-peroxidazei la o formă reactivă, încorporată în molecula de tiroglobulină, din care rezultă tiroxina (T4) și triiodotironina (T3). Iodul reprezintă 65% din greutatea moleculară a T4 și 59% din cea a T3.

Organismul adultului conține aproximativ 15–20 mg de iod, din care cea mai mare parte se află în tiroidă, iar restul în glandele mamare, glandele salivare, mucoasa gastrică, ochi și colul uterin.

Necesarul zilnic este de 150 µg la adult, 220 µg în sarcină și 290 µg în perioada alăptării.

Iodul seric reflectă aportul recent și expunerea acută, nu rezervele organismului. Din acest motiv, determinarea serică este folosită în primul rând pentru documentarea unei supraîncărcări cu iod — după substanțe de contrast, medicamente iodate sau suplimente — în timp ce evaluarea statusului iodat al unei persoane sau al unei populații se face prin determinarea iodului urinar, metoda recomandată de Organizația Mondială a Sănătății.

Deficitul determină gușă endemică, iar în formele severe hipotiroidism manifest, cu anovulație, infertilitate, hipertensiune gestațională, avort spontan și moarte fetală. Deficitul matern sever produce retard de creștere, anomalii de dezvoltare cerebrală, malformații congenitale și, la sugar, cretinism.

Excesul este la rândul lui nociv: aportul cronic peste 1,1 mg pe zi poate determina hipertiroidie la persoanele susceptibile, în special la cele anterior deficitare, iar prin efectul Wolff-Chaikoff, captarea excesivă poate inhiba paradoxal sinteza hormonală, cu gușă și hipotiroidism. Cantitățile foarte mari produc gust metalic, hipersalivație, iritație gastrointestinală și leziuni acneiforme. La pacienții expuși la cantități mari de substanțe de contrast sau la medicamente care conțin iod se impune monitorizarea funcției tiroidiene.

Indicații

• documentarea unei supraîncărcări cu iod, după substanțe de contrast iodate, medicamente sau suplimente;
• monitorizarea pacienților tratați cu amiodaronă;
• evaluarea unei disfuncții tiroidiene apărute după expunere la iod — hipertiroidie indusă de iod sau hipotiroidie prin efect Wolff-Chaikoff;
• evaluarea statusului iodat, ca investigație complementară determinării urinare;
• investigarea gușii și a nodulilor tiroidieni, în context de expunere la iod.

Recoltare

Important — evitarea contaminării și momentul recoltării

• Nu se folosesc antiseptice care conțin iod, de tip povidon-iodat, pentru dezinfecția locului de puncție venoasă; contaminarea determină valori masiv fals crescute.
• După administrarea unei substanțe de contrast iodate, valorile rămân crescute săptămâni sau luni; recoltarea se amână corespunzător, iar rezultatul nu reflectă aportul obișnuit.
• După administrarea unei substanțe de contrast cu gadoliniu, recoltarea se amână cel puțin 48 de ore, gadoliniul interferând cu determinările de metale.
• Se notează pe cererea de analize tratamentele care conțin iod, în special amiodarona, și suplimentele cu alge marine.

Metodă

Spectrometrie de masă cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS).

Valori de referință

28–52 µg/L.

Interpretarea rezultatelor

Valori scăzute sugerează un aport insuficient de iod, dar au valoare limitată pentru evaluarea statusului iodat: concentrația serică variază cu aportul din ultimele zile și nu reflectă rezervele tiroidiene. Pentru evaluarea deficitului, investigația recomandată este iodul urinar.

Valori crescute indică o expunere recentă la iod. Cauzele cele mai frecvente sunt substanțele de contrast iodate și medicamentele care conțin iod, în special amiodarona, care are un conținut de aproximativ 37% iod în greutate. Alte cauze: antiseptice iodate, suplimente cu alge marine, aport alimentar excesiv.

Valorile peste 250 µg/L sugerează o supraîncărcare cu iod, iar cele mult crescute, peste aproximativ 460 µg/L, indică aproape întotdeauna o expunere recentă la substanțe de contrast sau la medicamente iodate, mai degrabă decât un aport alimentar excesiv.

Rezultatul nu evaluează funcția tiroidiană și nu stabilește un diagnostic endocrinologic; el documentează expunerea la iod. Interpretarea se face împreună cu TSH, hormonii tiroidieni liberi și contextul clinic. La pacienții cu supraîncărcare documentată se monitorizează funcția tiroidiană, riscul fiind atât de hipertiroidie indusă de iod, cât și de hipotiroidie.

Limite și interferențe

• Iodul seric reflectă aportul recent, nu rezervele organismului; nu este indicatorul de elecție pentru evaluarea statusului iodat, rol care revine iodului urinar.
• Contaminarea cu antiseptice iodate la locul de puncție determină valori masiv fals crescute.
• Substanțele de contrast iodate cresc valorile timp de săptămâni sau luni.
• Substanțele de contrast cu gadoliniu interferează cu determinarea prin ICP-MS.
• Hemoliza și contaminarea probei fac rezultatul neinterpretabil.
• Recoltarea într-o eprubetă care nu este destinată determinării metalelor introduce contaminare și rezultate fals crescute.
• Valorile crescute nu indică prin ele însele o disfuncție tiroidiană.