Clostridium difficile toxina A/B/GDH in materii fecale – imunocromatografie

Clostridium difficile – toxinele A/B/GDH în materii fecale ( imunocromatografic)

Ce este testul pentru toxinele Clostridium difficile

Clostridium difficile (denumit actual Clostridioides difficile, prescurtat C. difficile) este un bacil Gram-pozitiv, anaerob, care formează spori. Bolile pe care le produce se datorează toxinelor A și B.

Cum se produce infecția. Flora intestinală normală împiedică înmulțirea bacteriei. Tratamentul cu antibioticedezechilibrează flora și permite C. difficile să se înmulțească și să elibereze toxine. Rezultatul este o inflamație a colonului (colită), care poate merge până la colita pseudomembranoasă.

Transmiterea. Bacteria se transmite pe cale fecal-orală, prin spori. Sporii contaminează suprafețele (toalete, căzi, aparatură medicală) și ajung la pacienți inclusiv prin mâinile personalului medical. De aceea pot apărea focare de diaree în spitale și în centrele de îngrijire. Dezinfectantele pe bază de alcool pentru mâini nu distrug sporii.

Factorii de risc:

• vârsta de 65 de ani sau peste;
• tratamentul cu antibiotice, în special:
  • fluorochinolone;
  • cefalosporine de generația a treia și a patra;
  • clindamicină;
  • carbapeneme;
• internarea recentă în spital sau într-un centru de îngrijire, de exemplu în ultimele 3 luni;
• o infecție anterioară cu C. difficile;
• bolile grave și imunodepresia.

Manifestări. Infecția are forme foarte variate:

• purtător asimptomatic. Colonizarea fără simptome este mai frecventă decât boala;
• diaree ușoară;
• colită severă, cu febră, inapetență, greață și dureri sau sensibilitate abdominală.

Complicațiile grave sunt megacolonul toxic, perforația colonului și sepsisul.

Ce detectează testul. Testul rapid detectează toxinele A și/sau B, libere, în materiile fecale. Detectarea toxinelor arată că bacteria produce efectiv toxine. Asta ajută la deosebirea infecției de simpla colonizare.

Indicații

Testul se face la recomandarea medicului, pentru:

• diaree apărută recent și fără altă explicație, cu cel puțin 3 scaune nelegate în 24 de ore. Pacientul nu trebuie să fi luat laxative sau emoliente fecale;
• diaree apărută în timpul sau după un tratament cu antibiotice;
• diaree apărută în timpul sau după o internare.

Când nu se recomandă testul:

• la persoanele fără diaree;
• ca „test de vindecare”, după dispariția simptomelor. Pacienții pot elimina în continuare spori și toxine, deși sunt vindecați;
• repetat în primele 7 zile ale aceluiași episod de diaree, după un rezultat pozitiv;
• la sugari sub 12 luni. Ei sunt frecvent purtători fără boală, așa că testarea nu se recomandă de rutină. Nici la copiii de 1–2 ani testul nu se face de rutină. Ghidul european recomandă ca, sub 3 ani, testarea să se facă doar la cererea expresă a medicului.

Pregătirea pacientului

Nu este necesară o pregătire specială.

Recoltare

Important: proba se aduce la laborator cât mai repede și, de preferat, se lucrează în maximum 3 ore de la recoltare; dacă nu este posibil, se păstrează la 2–8 °C, maximum 3 zile.

Metodă

Imunocromatografie (test rapid) pentru detecția calitativă a toxinelor A și B. Testul folosește anticorpi monoclonali specifici pentru cele două toxine.

Valori de referință

Toxina A/B Clostridium difficile: negativ.

Rezultatul este calitativ: pozitiv sau negativ.

Interpretarea rezultatelor

Rezultat pozitiv. Au fost detectate toxinele A și/sau B. La un pacient cu diaree, rezultatul susține diagnosticul de infecție cu C. difficile. Diagnosticul se pune întotdeauna din simptome împreună cu testul pozitiv.

Tratamentul îl stabilește medicul:

• se reevaluează și, dacă este posibil, se opresc antibioticele care nu sunt necesare;
• fidaxomicina sau vancomicina administrată oral, aproximativ 10 zile, sunt tratamentele recomandate;
• metronidazolul se folosește doar dacă acestea nu sunt disponibile, în formele care nu sunt severe.

Pacientul cu infecție trebuie izolat, iar spălarea mâinilor cu apă și săpun este esențială.

Recidive. Infecția poate recidiva: reapare în primele 8 săptămâni după un episod tratat. Riscul este mai mare:

• după 65 de ani;
• după episoade anterioare;
• la infecțiile dobândite în spital;
• la continuarea altor antibiotice.

Rezultat negativ. Nu au fost detectate toxine. Un rezultat negativ nu exclude infecția. Testele pentru toxine au o sensibilitate mai mică decât testele moleculare: în studiile analizate de ghidul european, între aproximativ 57% și 83%, în funcție de metoda de referință.

Dacă suspiciunea clinică persistă, medicul poate recomanda:

• diagnosticul molecular (PCR) pentru toxina B;
• testul de confirmare ELISA și cultura;
• dacă diareea poate avea alte cauze, testarea sindromică pentru infecții gastrointestinale (virusuri, bacterii, paraziți)sau coprocultura.

Algoritmul recomandat de ghiduri. Ghidurile europene și americane recomandă un algoritm în două etape:

• mai întâi, un test foarte sensibil: detecția enzimei GDH a bacteriei sau un test molecular, de exemplu PCR pentru toxina B;
• apoi, la rezultatele pozitive, detecția toxinelor libere.

Motivul este că, folosit singur, un test pentru toxine poate da rezultate fals pozitive atunci când infecția este rară în populația testată. Un test molecular pozitiv cu toxine negative poate însemna și colonizare (purtător), nu neapărat boală.

Mai multe despre analizele pentru diaree și infecții digestive găsiți în articolul despre analizele pentru infecții gastrointestinale.

Limite și interferențe

• Un rezultat negativ nu exclude infecția cu C. difficile. Rezultate fals negative pot apărea:
  • când recoltarea, transportul sau păstrarea probei nu au fost corecte;
  • când toxinele sunt în cantitate mică, sub limita de detecție;
  • când toxinele s-au degradat.
• Un rezultat pozitiv la o persoană fără diaree poate reflecta doar colonizarea. Persoanele fără simptome nu se testează.
• Testul nu deosebește formele ușoare de cele severe. Severitatea se apreciază clinic și prin alte analize.