Leptospira- serologie

Leptospira – serologie

Ce este serologia pentru leptospire

Leptospirele sunt bacterii spiralate, mobile, din genul Leptospira. Clasificarea clasică, bazată pe caractere fenotipice, împarte genul în specii saprofite, de tip L. biflexa, și specii patogene, de tip L. interrogans, cu peste 250 de serovaruri patogene grupate în aproximativ 24 de serogrupuri. Clasificarea genomică actuală recunoaște însă câteva zeci de specii, repartizate în grupuri patogene, intermediare și saprofite.

Leptospiroza este o zoonoză cu răspândire mondială, care afectează atât animalele sălbatice, cât și pe cele domestice. Rezervorul principal îl constituie rozătoarele, dar și câinii, bovinele și porcinele, care elimină bacteria prin urină, uneori toată viața, fără a fi bolnave.

Transmiterea la om se face prin contactul cu urina sau cu țesuturile animalelor infectate ori prin contactul cu apă sau sol contaminate. Bacteria pătrunde prin tegumentul cu soluții de continuitate, prin mucoasa nazală și conjunctivală sau prin ingestie. Persoanele cu risc crescut sunt fermierii, medicii veterinari, măcelarii, lucrătorii din canalizare, crescătorii de animale, dar și persoanele expuse recreațional: înot în ape dulci, sporturi nautice, pescuit, precum și populația din zonele inundate.

Perioada de incubație este în medie de 1–2 săptămâni, cu limite între 2 și 30 de zile. Tabloul clinic are severitate foarte variabilă, de la infecții inaparente la forme fulminante, uneori letale.

Boala are, tipic, o evoluție bifazică. Faza septicemică, în prima săptămână, se manifestă la aproximativ 90% dintre pacienții simptomatici printr-un sindrom pseudogripal — febră, cefalee intensă, mialgii accentuate, în special la nivelul moletelor, sufuziuni conjunctivale — care se remite de regulă în 2–3 săptămâni. Faza imună, din a doua săptămână, corespunde apariției anticorpilor și eliminării urinare a leptospirelor; în această fază poate apărea meningita limfocitară. Un procent mic dintre pacienți dezvoltă forme severe: boala Weil, cu icter, insuficiență renală acută și manifestări hemoragice, sau sindromul de hemoragie pulmonară, cu mortalitate ridicată.

Diagnosticul direct se face prin cultură sau prin tehnici de amplificare a acizilor nucleici, utile mai ales în prima săptămână de boală, când leptospiremia este prezentă. Testarea serologică devine pozitivă de regulă în a doua săptămână de boală; metoda de referință rămâne testul de aglutinare microscopică, iar în practica curentă se folosesc tehnici imunoenzimatice, mai accesibile.

Indicații

• suspiciunea de leptospiroză la un pacient febril cu mialgii intense, cefalee și sufuziuni conjunctivale, în special după expunere la apă dulce, inundații, rozătoare sau animale de fermă;
• febră de cauză neprecizată la persoane cu expunere profesională: fermieri, veterinari, măcelari, lucrători din canalizare, crescători de animale;
• sindrom hepato-renal acut cu icter și manifestări hemoragice, în suspiciunea de boală Weil;
• meningită limfocitară de etiologie neprecizată;
• investigarea cazurilor apărute după inundații sau după activități recreative în ape dulci;
• confirmarea retrospectivă a unei suspiciuni clinice, pe seruri perechi.

Recoltare

Metodă

Imunoenzimatică (ELISA), cu determinarea separată a anticorpilor de tip IgM și IgG.

Valori de referință

• Leptospire IgM: negativ
• Leptospire IgG: negativ

Interpretarea rezultatelor

IgM pozitiv, IgG negativ: sugerează infecție recentă. Anticorpii IgM devin detectabili de regulă în a doua săptămână de boală, uneori începând din ziua a 5-a–a 7-a.

IgM pozitiv, IgG pozitiv: infecție recentă, în faza imună, sau infecție în curs de rezoluție.

IgM negativ, IgG pozitiv: contact anterior cu leptospirele, fără criterii pentru infecție acută.

Ambele negative: nu susțin diagnosticul, dar nu exclud leptospiroza, în special dacă proba a fost recoltată în prima săptămână de boală, înainte de apariția anticorpilor. Testarea se repetă la 5–7 zile.

Criteriul serologic de infecție acută îl reprezintă seroconversia — trecerea de la negativ la pozitiv — sau creșterea semnificativă a nivelului de anticorpi între două probe recoltate la interval de 2–3 săptămâni, prelucrate în paralel, în aceeași serie de lucru.

Tratamentul nu se amână în așteptarea rezultatului serologic. În suspiciunea clinică de leptospiroză, antibioterapia se inițiază imediat, iar serologia servește la confirmarea diagnosticului. În prima săptămână de boală, investigația cu cea mai mare valoare este testarea moleculară din sânge.

Raportare: leptospiroza este boală transmisibilă cu declarare obligatorie; cazul confirmat necesită raportare și anchetă epidemiologică.

Limite și interferențe

• Un rezultat negativ în prima săptămână de boală nu exclude diagnosticul; anticorpii apar de regulă abia în a doua săptămână.
• Anticorpii IgM pot persista luni sau chiar ani după infecție, astfel încât un rezultat pozitiv izolat nu datează infecția.
• Reacțiile încrucișate sunt posibile și pot determina rezultate fals pozitive, în special ale IgM: infecții cu virus Epstein-Barr, citomegalovirus, hepatite virale, sifilis, borelioză, precum și boli autoimune și prezența factorului reumatoid.
• Antibioterapia instituită precoce poate atenua sau întârzia răspunsul umoral.
• Testul nu permite identificarea serogrupului sau a serovarului infectant; aceasta necesită testul de aglutinare microscopică, efectuat în laboratoare de referință, care este și metoda de referință pentru confirmarea diagnosticului.
• Rezultatele obținute prin metode diferite nu sunt comparabile.
• Hemoliza, lipemia și contaminarea bacteriană a probei interferează cu determinarea.