Iod urinar

Ce este iodul urinar

Iodul este un oligoelement esențial, necesar pentru sinteza hormonilor tiroidieni și pentru dezvoltarea neurologică a fătului și a copilului mic. Deficitul de iod rămâne cea mai frecventă cauză prevenibilă de gușă, hipotiroidism primar și retard mintal la nivel mondial.

Sursele alimentare principale sunt peștele oceanic, fructele de mare și algele marine. Unele legume și apa potabilă aduc cantități variabile, în funcție de concentrația iodului în sol, iar sarea iodată reprezintă, acolo unde este folosită curent, principala sursă. Laptele matern are conținut crescut de iod și acoperă necesarul sugarului alimentat natural.

Unele legume — varza, conopida, napii, guliile — conțin tiocianați și izotiocianați, care concurează cu iodul și împiedică acumularea lui în tiroidă, precum și goitrină, care interferează cu biosinteza hormonilor tiroidieni. Excesul de fluor din apă și alimente favorizează carența, iar apele dure, bogate în calciu și magneziu, reduc absorbția intestinală a iodului.

Iodul molecular se absoarbe prin difuziune facilitată, iar iodurile printr-un transportor de tip simport sodiu-iod, prezent la nivelul mucoasei gastrice și intestinale. La nivelul membranei bazolaterale a celulelor foliculare tiroidiene, același tip de transportor, controlat de tireotropină, concentrează iodul intracelular până la niveluri de 20–40 de ori mai mari decât cele plasmatice. Iodul este apoi oxidat sub acțiunea tiroid-peroxidazei la o formă reactivă, încorporată în molecula de tiroglobulină, din care rezultă tiroxina (T4) și triiodotironina (T3). Iodul reprezintă 65% din greutatea moleculară a T4 și 59% din cea a T3.

Organismul adultului conține aproximativ 15–20 mg de iod, din care cea mai mare parte se află în tiroidă, iar restul în glandele mamare, glandele salivare, mucoasa gastrică, ochi și colul uterin, unde pătrunde prin același mecanism de transport. Capacitatea țesutului mamar de a concentra iodul asigură aportul nou-născutului alimentat natural.

Necesarul zilnic este de 150 µg la adult, 220 µg în sarcină și 290 µg în perioada alăptării. Tiroida are nevoie de aproximativ 70 µg pe zi pentru sinteza hormonală; diferența acoperă necesarul celorlalte țesuturi care concentrează iod.

Peste 90% din iodul ingerat se elimină urinar, motiv pentru care iodul urinar este cel mai bun indicator al aportului recent de iod și metoda standard de evaluare a statusului iodat, recomandată de Organizația Mondială a Sănătății.

Deficitul determină mărirea de volum a tiroidei, cu apariția de noduli multipli — gușa endemică. Majoritatea pacienților rămân eutiroidieni, dar deficitul sever poate produce hipotiroidism manifest, cu anovulație, infertilitate, hipertensiune gestațională, avort spontan și moarte fetală. Deficitul matern sever determină retard de creștere, anomalii de dezvoltare cerebrală, malformații congenitale și, la sugar, cretinism — cu retard mintal, surditate, tulburări de mers și deficit statural.

Excesul de iod este, la rândul lui, nociv. Aportul cronic peste 1,1 mg pe zi poate determina, la persoanele susceptibile — în special la cele anterior deficitare — hipertiroidie, iar prin efectul Wolff-Chaikoff, captarea excesivă poate inhiba paradoxal sinteza hormonală, cu gușă și hipotiroidism. Cantitățile foarte mari produc gust metalic, hipersalivație, iritație gastrointestinală și leziuni acneiforme.

Indicații

• evaluarea statusului iodat, în deficit sau în exces;
• evaluarea aportului de iod la gravide și la femeile care alăptează;
• investigarea gușii, a nodulilor tiroidieni și a hipotiroidismului de cauză neprecizată;
• monitorizarea pacienților tratați cu medicamente care conțin iod, în special amiodaronă;
• evaluarea expunerii la substanțe de contrast iodate, la antiseptice iodate sau la suplimente cu alge marine;
• monitorizarea eficienței suplimentării cu iod;
• studii epidemiologice de evaluare a aportului de iod într-o populație.

Recoltare

Important — evitarea contaminării și momentul recoltării

• Nu se folosesc antiseptice care conțin iod, de tip povidon-iodat, pentru toaleta locală înaintea recoltării; contaminarea determină valori masiv fals crescute.
• După administrarea unei substanțe de contrast iodate, eliminarea urinară rămâne crescută săptămâni sau chiar luni; recoltarea se amână corespunzător, iar rezultatul nu reflectă aportul obișnuit.
• După administrarea unei substanțe de contrast cu gadoliniu, recoltarea se amână cel puțin 48 de ore, gadoliniul interferând cu determinările de metale.
• Se notează pe cererea de analize tratamentele care conțin iod, în special amiodarona, și suplimentele cu alge marine.

Metodă

Spectrometrie de masă cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS).

Valori de referință

Rezultatul se poate exprima în µg/L sau raportat la creatinina urinară.

Evaluarea statusului iodat, conform criteriilor Organizației Mondiale a Sănătății:

La gravide, pragurile sunt diferite: sub 150 µg/L indică aport insuficient, 150–249 µg/L aport adecvat, 250–499 µg/L aport mai mult decât adecvat, iar peste 500 µg/L aport excesiv.

Raportat la creatinină: 11–403 µg/g creatinină.

Interpretarea rezultatelor

Valori scăzute indică un aport insuficient de iod. Valoarea de 100 µg/L este pragul stabilit de Organizația Mondială a Sănătății: în populațiile cu mediană sub acest prag, prevalența gușii crește semnificativ. Deficitul apare în zonele fără program de iodare a sării, la persoanele care evită sarea iodată și peștele, în dietele vegane stricte și, relativ frecvent, la gravide, la care necesarul este crescut.

Valori crescute apar după administrarea de substanțe de contrast iodate, sub tratament cu amiodaronă — care conține aproximativ 37% iod în greutate — după expunerea la antiseptice iodate, precum și la consumatorii de alge marine sau de suplimente cu iod. La aceste persoane, rezultatul reflectă expunerea recentă, nu aportul obișnuit.

Precizare esențială de interpretare: pragurile Organizației Mondiale a Sănătății sunt stabilite pentru mediana unei populații, nu pentru un individ. Eliminarea urinară a iodului variază considerabil de la o zi la alta și de la o micțiune la alta, în funcție de alimentația recentă și de diureză. O singură determinare dintr-o probă spontană nu permite încadrarea unei persoane ca deficitară sau suficientă; pentru evaluarea individuală sunt necesare determinări repetate, ideal din urina colectată timp de 24 de ore, sau raportarea la creatinina urinară.

Rezultatul se interpretează întotdeauna împreună cu TSH, hormonii tiroidieni și ecografia tiroidiană.

Limite și interferențe

• Iodul urinar reflectă aportul din ultimele zile, nu rezervele organismului.
• Variabilitatea intra- și interindividuală este mare; o determinare izolată are valoare limitată pentru evaluarea unei persoane.
• Concentrația dintr-o probă spontană depinde de gradul de diluție a urinii; raportarea la creatinină reduce, dar nu elimină, această influență, și este inexactă la pacienții cu masă musculară mult modificată.
• Contaminarea cu antiseptice iodate determină valori masiv fals crescute.
• Substanțele de contrast iodate cresc eliminarea urinară timp de săptămâni sau luni.
• Substanțele de contrast cu gadoliniu interferează cu determinarea prin ICP-MS; recoltarea se amână cu cel puțin 48 de ore.
• Valorile crescute nu indică prin ele însele o disfuncție tiroidiană; evaluarea funcției tiroidiene necesită determinări hormonale.